Ateii sunt nefericiți? Zău? De ce oare?

Am decis să elaborez pe o temă pe care am mai abordat-o în articolele precedente, și anume fericirea. Nu am alt motiv decât faptul că m-am întâlnit (din nou) cu o idee care tot circulă pe internet, mai ales pe siteurile religioase: ideea că un om religios este mai fericit decât unul nereligios. Într-adevăr, un studiu efectuat în America ne spune că acolo creștinii sunt cu ceva mai fericiți decât cei nereligioși. Un alt studiu ne arată că oamenii religioși sunt mai puțin înclinați spre depresie cu un șocant și nemaivăzut 1%. Merită, huh?

Desigur, imediat ce extindem un pic studiul și îl ducem la nivel global, descoperim că cele mai fericite țări din lume erau în 2010 Danemarca, Norvegia, Suedia și Olanda. Tot conform unor studii Gallup, Suedia, Danemarca și Norvegia sunt pe locurile doi, trei și patru în topul țarilor celor mai nereligioase, întrecute doar de Estonia ca număr al ateilor.

Mă simt în siguranță să spun că, dacă religia chiar ar avea vreo legătură cu fericirea, țările atee ar trebui să se zvârcolească în depresie cronică și profundă, iar țările precum America, România și Grecia să aibă o populație veselă, vioaie și plină de energie pozitivă. Ducând ideea mai departe, Iran, Afganistan și Bangladesh ar trebui să aibă populații mai extatice decât o trupă de rastafarieni reggae în vacanță la Amsterdam.



Și atunci de ce ateii americani sunt mai puțini fericiți decât credincioșii americani? Ce poate fi mai simplu? Trăiesc între religioși, iar asta le ocupă tot timpul: 
Atunci când un președinte declară că ateii nu pot fi considerați cetățeni ai țării, cum a făcut Bush senior, când un om care se declară ateu în public în unul din statele din sud riscă să fie dat afară din casă și vânat cu ouă, când bigotismul religios atinge cote alarmante și începe să afecteze medicina, cum se întâmplă acum în cazul ilegalizării avortului în Irlanda, sau cum s-a întâmplat când a fost blocată cercetarea pe celule stem  de către președintele Bush pentru că aceasta "ar fi dus la pierderea de vieți nevinovate"(ironic, nu?), mi se pare și normal ca ateii să nu chiar chiuie de fericire.
Ca să mergem și mai departe, cam cât de fericit credeți că poate fi un ateu dintr-o țară musulmană care riscă în cel mai bun caz să fie încarcerat dacă își exprimă opiniile în public, dacă nu chiar executat pentru apostazie?

Deși ateii din țările religioase tind să fie nefericiți din cauza vecinilor religioși, nu același lucru se întâmplă în cazul religioșilor din țările majoritar atee, seculare. Ei sunt liberi să îsi practice religia fără să li se pună altă condiție decât cea de a nu-i afecta pe alții, drept care sunt fericiți în comunitățile lor.

Deci, dacă nu religia ne face fericiți, atunci ce?
Hai să excludem de la bun început cazurile clare și obiective de nefericire și să nu ne referim la zone de război, de foamete, de sărăcie, ci să ne concentrăm pe Europa și America, unde situația financiară este relativ stabilă, iar populațiile au, în mare, primele două trepte ale Piramidei lui Maslov asigurate. (Mă refer la populații, medii și statistici, nu la indivizi.)



În primul rând suntem ființe gregare. Avem o nevoie destul de evidentă de a ne încadra într-o comunitate și de a ne identifica cu un grup, sau poate cu mai multe, iar prin asta avem senzația că "ne potrivim", facem parte din ceva. Mai mult, a te întâlni în mod regulat și consistent cu oameni cu care ai ceva în comun contribuie la fericirea ta: o comunitate strânsă, în care membrii se cunosc între ei oferă nu doar un grup stabil de oameni cu care legi relații de încredere reciprocă, ci și un "zid de apărare" împotriva surprizelor neplăcute, membrii unei comunități fiind mereu gata să se ajute între ei mai mult decât ar ajuta un străin.

Exact asta oferă o biserică: un grup compact de oameni care simt că fac parte din același "trib" și care se pot întrajutora. Nu văd însă nici o diferența din acest punct de vedere între o comunitate religioasă și una laică, construită pe alte interese, cum ar fi o echipă sportivă, o trupă de teatru sau de dans, un club de carte sau o gașcă de prieteni care iese săptămânal la o bere. Mai în glumă, mai în serios, să nu uităm că cele două puncte focale ale unui sat au fost întotdeauna biserica și cârciuma, locurile unde oamenii se adunau pentru o bârfâ, o poveste, o prescură sau o țuică, pentru a pune la cale la cine va fi clacă ori când va fi horă, întărind astfel relațiile dintre ei.

În ultimii ani, odată cu dezvoltarea tehnicii, biserica și cârciuma din sat au fost părăsite în favoarea telefoniei mobile, care înseamnă că oricine este la câteva taste distanță, și în favoarea rețelelor sociale care ne ajută să fim mult mai pretențioși atunci când ne alegem comunitatea, nemaifiind obligați să o împărțim cu vecinii nostri, ci putând să facem parte din comunități naționale sau internaționale. Astfel sentimentul de a "aparține unui grup" ne este mult mai accesibil. Ergo, suntem mai fericiți.

Harta "prieteniilor pe Facebook" redesenează practic conturul lumii.

Alt aspect prezent în comunitățile religioase și care îi poate face pe religioși mai fericiți este sentimentul că realizează ceva. Fie că salvează lumea popularizând "cuvântul lui hristos", fie că își netezesc drumul spre Rai, credincioșii sunt permanent implicați în a face ceva și au senzația că realizează ceva grozav. Aici ne referim direct la vârful piramidei, care conține realizarea de sine, și care la omul laic se poate atinge pe diverse căi, de la reușitele profesionale la reușitele în ce privește un anume hobby. Ești nefericit în ciuda faptului că nu îți lipsesc elementele de bază ale supraviețuirii? Ai încercat filatelia sau drumețiile pe munte? Ce zici de un sport de echipă sau se atingerea unui nou record mondial pentru realizarea de bărcuțe de hârtie? Pasiunea mea personală este salvatul universului, și fac treabă destul de bună. Genul acesta de reușite, serioase sau nu, sunt echivalente fericirii aduse de apartenența la un grup religios.

În concluzie, fericirea nu corelează cu religia, ci cu măsura în care un individ este acceptat de comunitatea în care trăiește. Într-o lume unde oamenii se respectă între ei, într-o lume lipsită de bigotism și tribalism, oamenii pot să adere la comunități în care să se simtă bine primiți, să aibă reușite în domeniile care le fac plăcere și să își exprime opiniile fără a fi pedepsiți că nu fac parte din "mainstream". Singurul lucru de care avem nevoie pentru a ne putea căuta singuri fericirea este libertatea de a ne exprima, de a ne urma scopurile și de a ne asocia, atâta timp cât acțiunile noastre nu dăunează nimănui.

Fiți fericiți!