5. Evangheliile (I)

      Evangheliile apar la câteva zeci de ani după Pavel, şi par a prezenta o istorie foarte elaborată… dar care, după cum am văzut, nu-şi are originea în evenimente transmise din trecut, şi cu atât mai puţin nu a fost scrisă de martori oculari la evenimente. Două dintre evanghelii chiar afirmă explicit aceasta:

Luca 1:3 „Am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu deamăruntul asupra tuturor acestor lucruri dela obîrşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele…”
Ioan 21:24 „Acesta [el] este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea, şi ştim [noi, autorii] că mărturia lui e adevărată”,

      De fapt, departe de a fost intenţionate ca documente istorice, evangheliile sunt pur şi simplu textele unei „religii misterioase” - din nou, numele se referă la descifrarea doar către iniţiaţi a sensului pildelor propovăduite în public, cu alte cuvinte „adevărul” religiei este unul ascuns. Una din evanghelii îl prezintă pe Isus explicând imediat după prima pildă din evanghelia respectivă:

Marcu 4:11 „Şi le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde.”

       Acesta este un indiciu la natura evangheliei în sine - un mesaj aparent ( Isus ca personaj istoric) în faţa mulţimii, ascunzând un mesaj dezvăluit doar celor iniţiaţi. Aşadar, o „religie-mister” tipică. Procedeul nu este singular - se ştie că acelaşi lucru se petrecea şi în misterul lui Osiris - în mod public se vorbea de Osiris ca de un faraon din trecut, iar „adevărul” despre Osiris ca zeu supranatural era rezervat doar celor avansaţi.

      ♦  Evanghelia după Marcu este cea mai timpurie, şi a fost scrisă după mijlocul anilor 70 sau chiar mai târziu. Unele estimări plasează prima evanghelie chiar după anul 95, anul scrierii epistolei lui Clement, un lider important al bisericii, care face numeroase referiri la Vechiul Testament şi la epistolele lui Pavel, dar nu indică că ar avea cunoştinţă de vreo evanghelie, iar citatele atribuite de el lui Isus nu corespund celor din evanghelii. Naraţiunea evangheliilor indică de asemenea o perioadă mult mai târzie - de exemplu, în prima parte a primului secol, principala sectă care domina Palestina erau saducheii; fariseii au ajuns dominanţi abia după distrugerea templului, în anul 70; or, toate evangheliile, inclusiv cea după Marcu, ignoră această schimbare, prezentându-i pe farisei ca fiind fracţiunea dominantă.
      Acceptând chiar data cea mai timpurie, anul 70 ar însemna la vreo 40 ani după presupusa execuţie a eroului principal. Eventualii martori ai unui eveniment din anul 30 ar fi fost deja morţi când evanghelia a fost scrisă - să nu uităm că speranţa de viaţă nu era foarte strălucită pe-atunci, iar potenţialii martori trebuie să fi avut deja măcar câţiva ani în momentul producerii presupuselor evenimente. Aşadar, pare destul de probabil că autorul aceste evanghelii nu a avut la dispoziţie martori oculari… dar nici nu a avut nevoie.
      Asta deoarece „Marcu” nici nu a dorit să scrie o relatare istorică, ci a aplicat o procedură numită euhemerizare, constând în prezentarea unor situaţii sau personaje fictive, mitologice, sub forma unor evenimente şi persoane istorice. Tehnica nu este străină bibliei, numeroase personaje biblice începând cu Adam şi până la Noe şi Moise fiind prezentaţi ca persoane reale, cu genealogii elaborate şi cu enumerarea descendenţilor, deşi nu au existat niciodată. Dar structura întregii evanghelii denotă că este doar o operă literară, începând cu circularitatea naraţiunii: evanghelia începe cu „glasul ce vesteşte în pustiu” şi se încheie cu îndemnul adresat femeilor de-a „merge să vestească [învierea]”… ceea ce ele nu au făcut, cuprinse de spaimă (Marcu 16:9-20 este o interpolare ulterioară). Atât începutul cât şi scena finală sunt extrem de abrupte: începutul evangheliei (fără introducere) este conceput pentru a constitui o continuare perfectă, încheind cercul: descrierea modalităţii în care Isus îi „recrutează” pe primii discipoli - el chemându-i iar ei abandonând totul imediat şi urmându-l - nici nu încearcă să pară credibilă; sugestia este că apostolii l-ar fi cunoscut, ca şi cum evenimentele descrise la începutul evangheliei ar fi continuarea celor descrise în ultimele capitole. Structura întregii relatări din Marcu 4-8 este dispusă în trei triade simetrice, formate la rândul lor din câte trei etape, întrerupte de episoade care sunt unul inversiunea celuilalt - în primul, în „patria Sa”, cei ce-l auzeau l-au respins, în al doilea, ajuns în alt oraş, a vindecat un surd, făcându-l să audă, ceea ce a dus la „vestirea lui” de către locuitori - mesajul este evident: străinii vor fi mai deschişi, vor „auzi” mesajul lui Isus mai bine decât „cei din patrie”. Paralele între miracolele lui Isus şi cele realizate de Moise (hrănirea mulţimilor în deşert, controlul asupra mării, vindecări, învingerea inamicilor - amaleciţii din Ieşirea 17:10-13 în cazul lui Moise, o „legiune” de demoni în exorcizarea realizată Isus ) merg până la similarităţi ale detaliilor, făcând evidentă pentru auditoriul evangheliei aluzia. Până şi numele personajelor denotă o construcţie literară: „Barabas” provine din elenizarea aramaicului „bar abba”, adică „fiul tatălui”… cu alte cuvinte, Isus şi Barabas sunt echivalaţi; iar fictiva alegere oferită de Pilat între Isus fiul tatălui - personaj pozitiv, şi Barabas fiul tatălui - personaj negativ, este o evidentă paralelă cu ritualul ispăşirii descris în Levitic 16:5-10, în care ţapul „pentru Azazel” este eliberat, iar cel „pentru YHVH” este sacrificat după ce a preluat păcatele întregului popor. Doar că, în timp ce cu sângele animalelor se realiza doar o spălare vremelnică (Evrei 9:13), sângele lui Isus a fost suficient pentru a purifica definitiv (Evrei 25-28). În acelaşi timp, Isus reprezintă şi mielul sacrificat de Paşte, trupul lui fiind consumat simbolic în locul mielului în aceeaşi seară în care în mod tradiţional ar fi trebuit consumat mielul de Paşte. Mielul reprezintă salvarea în faţa morţii (evreii fiind salvaţi de Îngerul Morţii care-a pustiit casele egiptenilor tocmai prin sângele mieilor sacrificaţi), iar ţapul Yom Kippur-ului reprezintă curăţarea de păcate - exact cele două simboluri reprezentate de Isus. Descrierea răstignirii, a morţii şi a învierii sunt construite ca paralele după trei psalmi - psalmul 22 (sau 21 în traducerea ortodoxă românească, care a renumerotat psalmii după ce a „fuzionat” psalmii 9 şi 10, iniţial separaţi) care începe exact cu strigătul de pe cruce descris de „Marcu” şi conţine elemente introduse de „Marcu” în descrierea cruficiării, Psalmul 23 (22 în română) care descrie moartea, şi Psalmul 24 (23 românesc), psalmul învierii în prima zi a săptămânii (la evrei, duminica era prima zi a săptămânii) - în varianta Septuagintă, Psalmul 24 este intitulat „un psalm pentru prima zi a săptămânii”. Versetul 2 al capitolului 16 conţine exact aceeaşi sintagmă, „în prima zi a săptămânii”. În acelaşi timp, scena botezului din „Marcu” prefigurează prin numeroase elemente scena crucificării. Practic, Marcu a preluat portretul lui Isus aşa cum era înţeles de Pavel şi l-a inclus într-o operă literară încărcată cu trimiteri la Vechiul Testament, în care naraţiunea se desfăşoară într-un cadru terestru. Tot textul evangheliei este conceput după o structură literară elaborată.
      Trebuie amintit că în această evanghelie, autorul nu îi conferă lui Isus o naştere miraculoasă. Evanghelia începe cu un Isus deja matur, care a început misiunea de propovăduire, de parcă concepţia lui Isus nu ar fi meritat menţionată. Vom vedea mai târziu de ce. Mai important, în „Marcu” nici măcar învierea nu este prezentată, ci doar sugerată: evanghelia originală se încheie cu „un tânăr” care stătea în mormânt, şi le spune celor două femei că Isus ar fi înviat. Femeile fug, înspăimântate, şi nu mai spun nimănui nimic. Ultimele versete au fost adăugate ulterior de creştini, pentru a da sens unei poveşti care, aşa cum era ea iniţial, contrazicea flagrant celelalte evanghelii: dacă femeile au păstrat tăcerea, cum s-ar fi răspândit vestea învierii ?

      Restul evangheliilor au fost scrise şi mai târziu, şi, departe de-a fi descrieri independente care să îl susţină pe „Marcu”, „Luca” şi „Matei” sunt inspirate din „Marcu” - o parte destul de importantă din „Marcu” este copiată, uneori cuvânt cu cuvânt, de următorii doi evanghelişti. Pe de o parte, asta înseamnă că cele trei nu pot fi considerate surse independente. Pe de altă parte, cel puţin în cazul evangheliilor după Matei şi după Luca, aceasta anulează orice pretenţie la preluarea vreunei tradiţii orale, cu atât mai mult pretenţia că ar fi scrise de martori. Nu are sens ca un manuscris să copieze cuvânt cu cuvânt textul altcuiva atunci când conţinutul este o relatare orală culeasă de autor direct de la martori, şi cu atât mai puţin nu are sens plagierea altui text dacă autorul ar fi fost martor ocular.

      ♦  Următoarea evanghelie scrisă, cea după Matei, continuă aceeaşi tehnică de euhemerizare. „Matei” a formulat naraţiunea trasând şi el paralele cu evenimente din Vechiul Testament, de pildă uciderea pruncilor de către Irod ca trimitere la uciderea pruncilor din Egipt, pentru a-l echivala pe Isus cu Moise; Moise copil a fost salvat de fiica faraonului - reprezentant al Egiptului, iar Isus copil s-a salvat fugind în Egipt. Scena învierii este o trimitere la Daniel, de la pecetluirea pietrei de la gura mormântului, respectiv pecetluirea pietrei de la gura gropii cu lei, la un înger al domnului care a coborât asupra gărzilor, respectiv a coborât pentru „a închide gura leilor”. Chiar şi descrierea îngerului din „Matei” este preluată mot-a-mot din cartea lui Daniel. Similaritatea merge până la preluarea unor sintagme din povestea cu Daniel şi a le include în evanghelie.
      „Matei” corectează unele din erorile comise de „Marcu” privind geografia locală, sau sărbătorile şi obiceiurile evreieşti, detalii pe care „Marcu” le greşeşte frecvent - de pildă, în Marcu 7:31, Isus merge concomitent spre nord şi sud („ieşind din Tir, a mers prin Sidon spre Marea Galileii”) dar eroarea este „corectată” în Matei 15:21, care-l îndreaptă, simplu, spre „Tir şi Sidon”, şi abia apoi spre Marea Galileii. Nici „Luca” nu pare foarte sigur de geografia locală, descriind Nazaretul ca fiind „zidit pe un munte” (Luca 4:29), deşi oraşul este aşezat în mijlocul câmpiei, şi unica formă de relief este un deal foarte lin. Pare destul de cert că cel puţin „Marcu” şi „Luca” au trăit în alte regiuni şi nu cunoşteau Palestina - se pare că „Marcu” ar fi scris în Roma.
      ♦  Astfel, reiese motivul existenţei atâtor contradicţii între evanghelii: fiecare autor alege alte alegorii şi metafore pentru a-şi transmite propriul mesaj, şi are o perspectivă proprie, deseori opusă altui autor. De exemplu, „Marcu” e dispus să accepte printre creştini pe oricine („Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”). „Matei” nu este de acord cu anumite idei ale lui „Marcu”, aşa că rescrie această evanghelie cu corectările de rigoare, precizând în mod repetat că creştinismul este destinat exclusiv evreilor (Matei 10:5-6, 15:22-24), iar non-evreii care doresc să treacă la creştinism trebuie să devină evrei, prin circumcizie şi respectarea tuturor prevederilor din Tora. „Marcu” este dispus să accepte abateri de la litera legii (Marcu 2:27: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat”), dar când „Matei” redă aceeaşi întâmplare, omite acest citat care minimalizează importanţa Sabatului, la fel cum „omite” şi propoziţia „A zis astfel, făcînd toate bucatele curate” din Marcu 7:19, deşi în rest a copiat pasajul aproape cuvânt cu cuvânt în Matei 15:17. „Matei” este singurul care îi atribuie lui Isus cuvintele prin care este subliniată importanţa păstrării Legii - adică a celor 613 porunci din Vechiul Testament (Matei 5:17-18: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc… o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece…”). Exemplele pot continua, dar aceste câteva comparaţii sunt suficiente pentru a indica un model consistent în această evanghelie: aceasta este un răspuns la „Marcu”, scris de un evreu adept al cultului creştin iniţial, care a preluat elemente din „Marcu” dar l-a corectat acolo unde, în perspectiva lui „Matei”, „Marcu” a greşit, atât în privinţa unor detalii fizice, cât mai ales în privinţa doctrinelor.
      ♦  Legat de oraşul Nazaret, arheologia respinge ipoteza conform căreia acest oraş ar fi fost locuit în perioada în care, conform tradiţiei, ar fi trăit Isus - absenţa oricărui indiciu de aşezări umane înainte de anul 100, precum şi prezenţa unor morminte datate în jurul anilor 50 exact în locul unde a fost „descoperită” casa Mariei; legile evreieşti decretau morţii „necuraţi”, şi aceştia erau îngropaţi în afara oraşelor, nu în locuinţele oamenilor ! Mai mult, este evident că locul naşterii fondatorului nu putea da naştere numelui sectei, cu atât mai mult cu cât forma cuvântului în greacă („Nazoraios”) nu are legătură gramaticală cu oraşul Nazaret: un locuitor al Nazaretului ar fi trebuit să fie numit „Nazarethenos”. Există referiri la o sectă a Nazoreanilor, al căror nume însemna „păstrători ai Torei”; în textul grecesc al Evangheliei după Marcu, conexiunea cu oraşul se face doar o singură dată, în rest folosindu-se doar termenul „Nazarinean” ca titlu atribuit lui Isus; Frank R. Zindler a prezentat o demonstraţie că acest unic verset este o interpolare ulterioară, aici fiind unicul loc din toată evanghelia după „Marcu” unde numele lui Isus nu este articulat ( da, „Marcu” vorbeşte despre „Isusul” care a făcut şi a spus ); aşadar, „Marcu” nu a făcut nici o referire la acest oraş, ci îl descrie pe Isus ca fiind adept al cultului Nazarinean sau Nazorinean. „Marcu” pare să-l descrie pe Isus ca fiind originar din Capernaum (Marcu 2:1, Marcu 9:33 corelat cu Marcu 6:3-4). Irineu, în secolul al doilea, considera că „Isus Nazaria” ar însemna „Salvator al Adevărului”. Conexiunea cu oraşul a fost făcută de „Matei”, încercând să găsească o explicaţie pentru acest titlu, şi l-a corelat cu ceva care suna cât mai asemănător - adică cu oraşul care, în acest moment, începuse să fie populat. „Luca” preia confuzia legată de originea din oraşul Nazaret, şi atât „Marcu” cât şi „Luca” încearcă să îl prezinte pe Isus respectând şi o profeţie conform căreia Mesia urma să se nască în Betleem, astfel încât ajung să-l facă originar din ambele oraşe: „Matei” îl prezintă ca născut în Betleem şi introduce uciderea pruncilor pentru a-l trimite întâi în Egipt, apoi, după moartea lui Irod, stabilit în Nazaret pentru a respecta o profeţie neidentificată, şi, încercând să acopere cât mai multe posibilităţi, Matei 4:12-16 confirmă şi sugestia lui „Marcu” privind stabilirea lui Isus la Capernaum. Pe de altă parte, „Luca” foloseşte pretextul unui recensământ pentru a-i trimite muta familia din Nazaret în Betleem în momentul naşterii.

      ♦  Scrisă şi mai târziu, evanghelia după Luca îl corectează la rândul ei pe „Matei” (de exemplu, în Luca 24:47) revenind la ideea lui „Marcu”, de salvare a tuturor oamenilor, fie ei evrei sau non-evrei. Dacă ar fi vorba de o relatare a unui fapt istoric, ar însemna că cel puţin un evanghelist a înţeles pe dos mesajul, sau că persoana istorică despre care scrie nu ştia exact ce vrea. Dar, ca operă literară, asemenea divergenţe sunt de aşteptat, tocmai pentru că fiecare autor îşi va modela textul pentru a transmite propria perspectivă, diferită de a celoralţi autori.
      Această evanghelie a fost construită peste o altă evanghelie, una scrisă de adepţii unui alt cult, cel fondat de Ioan Botezătorul. Descrierea naşterii lui Ioan este descrisă mult mai amănunţit, iar referinţele la Isus şi Maria par a fi în plus prin relatare. Ioan Botezătorul a fondat o sectă având ca element central iminenţa sfârşitului lumii. Între cele două secte au fost unele conflicte, sugerate şi în evanghelii (Marcu 2:18). „Luca” încearcă să atenueze conflictul, construind un Isus care era văr al lui Ioan. În realitate, şi în secolul al doilea, conflictele au continuat. Varianta conform căreia Ioan ar fi fost doar un vestitor al lui Isus, aşa cum este descrisă în evanghelii, este contrazisă… chiar de evanghelii, atunci când prezintă continuitatea sectei, cu alte practici decât cele promovate de Isus. Dacă Ioan ar fi fost un simplu vestitor, atunci misiunea lui ar fi fost încheiată când Isus ar fi început propovăduirea.
      De asemenea, „Luca” a preluat numeroase erori comise de „Marcu”, deşi „Matei” le-a corectat. Probabil că, întrucât „Luca” a fost mai apropiat ca ideologie de „Marcu” decât de evreul care a scris evanghelia după Matei, a preferat să preia detaliile de la „Marcu”.
      Există indicii că „Luca” a compus textul pe baza altor lucrări, în principal pe Istoria Evreilor a lui Josephus - de exemplu, numeroase descrieri din „Fapte” pot fi construite folosind doar textul lui Josephus; mai mult, unele afirmaţii ale autorului acestui text sunt construite pe baza unor istorii din Josephus. Descrierile lui Luca sunt mai succinte, şi apar presărate prin text întâmplător, în timp ce în Josephus acestea sunt integrate în restul textului, astfel încât este evident că „Luca” a preluat din Josephus şi nu invers. Mai mult, unele referinţe au fost înţelese greşit, astfel că o relatare coerentă a lui Josephus devine ilogică sau contrazice istoria prin inversări ale unor răscoale, sau prin asocieri eronate. Aceste indicii plasează scrierea textului după anul 93 - anul în care Josephus a terminat de scris Istoria Evreilor. Unii experţi susţin că evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor ar fi fost scrise după 115. Aşadar, departe de a relata istorie, „Luca” o construieşte, încercând să o conecteze de cea reală, a lui Josephus, dar adăugându-şi propriul mesaj peste ea.
      ♦  „Faptele Apostolilor” este partea a doua a Evangheliei după Luca, fiind scrisă de acelaşi autor; evanghelia prezintă acţiunile lui Isus, iar Faptele - fondarea bisericii de către apostoli, după ce Isus s-a înălţat. „Luca” este singurul care vorbeşte despre înălţare, atât în evanghelie cât şi în Fapte: „Marcu” se încheie, cum am văzut, cu fuga femeilor de la mormânt, iar „Matei” şi „Ioan” se încheie cu Isus pe Pământ. Nici „Faptele Apostolilor” nu constituie o relatare istorică. De pildă, evenimentele descrise contrazic epistolele în privinţa acţiunilor lui Pavel - autorul epistolelor. Fie „Luca” ştia mai bine decât Pavel ce a făcut acesta, fie este continuată tehnica unei prezentări cel puţin parţial fictive pentru a scoate în evidenţă un anumit mesaj. „Luca” încearcă să minimalizeze conflictul dintre Pavel şi primii creştini, şi în „Fapte” Petru realizează minuni echivalente cu cele ale lui Pavel (fiecare învie câte un mort sau vindecă câte un paralitic, înving câte un vrăjitor, etc), ba chiar, în Fapte 15 5-10, ajunge să-l prezinte pe Chefa apărând poziţia lui Pavel, de a permite non-evreilor să devină creştini - să nu uităm că, conform epistolelor, acesta a fost unul din punctele de dezacord dintre ei ( Galateni 2:11-14: „pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare… am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?”). Pe de altă parte, există numeroase paralele între acţiunile lui Pavel şi cele ale lui Isus, ajungând chiar să îl prezinte pe Pavel ca înviind din morţi ( Fapte 14:19-20 „bătând pe Pavel cu pietre, l-au târât afară din cetate, gândind că a murit. Dar înconjurându-l ucenicii, el s-a sculat şi a intrat în cetate”) şi continuându-şi munca de propovăduitor, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În final, în numeroase detalii, Pavel este prezentat ca depăşindu-l pe Isus (propovăduind într-o zonă mai mare, ajungând până la Roma; stârnind tulburări în două temple, nu doar unul, ca Isus; fiind judecat timp de câţiva ani, nu doar o noapte; convertind noi adepţi după înviere, ceea ce Isus nu a făcut; etc etc). Cu alte cuvinte, după ce Evanghelia după Luca a prezentat întemeierea creştinismului, textul „Faptelor” descrie creşterea şi înflorirea creştinismului prin Pavel.
      Ca o paranteză, există două variante ale Evangheliei după Luca, şi două variante ale Faptelor Apostolilor: aşa-numita „variantă scurtă” şi respectiv „varianta lungă”, cu 10-20% mai mare. Nu se ştie care dintre cele două este mai apropiată de forma originală. Pentru canonizare a fost aleasă versiunea scurtă.
      Legat de sursele folosite pentru a scrie evangheliile, o ipoteză atractivă a fost postularea aşa-numitului Document Q, o ipotetică sursă care ar fi fost folosită de „Luca” şi „Matei” în paralel cu evanghelia după „Marcu”, dacă „Luca” şi „Matei” au scris în mod independent. Q este necesar pentru a explica similarităţile dintre cele două evanghelii, dar care lipsesc la „Marcu”. Există motive destul de serioase pentru a pune la îndoială existenţa acestui document, la fel cum există indicii că „Luca” s-a folosit şi de „Matei” ca sursă, ceea ce face inutilă postularea Documentului Q.

      ♦  Evanghelia după Ioan este şi mai rea, dar în cealaltă direcţie: departe de-a fi o relatare care să susţină varianta Marcu+(Luca+Matei), relatarea din „Ioan” se abate destul de mult de la evangheliile sinoptice, axându-se pe evidenţierea naturii divine a lui Isus.
      Această evanghelie pare a fi o compliaţie a doi sau trei autori diferiţi, fiecare aducându-şi contribuţiile şi completările proprii - de exemplu, această evanghelie are două sfârşituri:

Ioan 20:30-31 Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

este primul, şi evident a fost scris ca o încheiere a evangheliei. După care, alt autor a mai adăugat un capitol, capitolul 21, care la rândul lui are o încheiere foarte asemănătoare:

Ioan 21:25 Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.

Evanghelia a fost datată ca fiind scrisă undeva după anii 90-100, deci nici această sursă nu este contemporană, şi se pare că autorii acestei evanghelii au avut o teologie cu influenţă gnostică… dar despre gnosticism, ceva mai târziu.
      Şi „Ioan” a (sau au) folosit Evanghelia după Marcu ca sursă, însă, departe de a copia cuvând cu cuvânt pasaje întregi, ca „Matei” şi „Luca”, „Ioan” a preluat idei din evanghelii dar le-a schimbat şi forma pentru a-şi transmite mesajul său (un răspuns la „Luca”), ceea ce camuflează această inspiraţie destul de bine. Indiciile sunt subtile, de exemplu repetarea intercalării unei porţiuni din proces în relatarea despre lepădarea lui Petru (Ioan 18:15-27). Ca şi în alte cazuri, găsim şi aici în mod frecvent elemente preluate din alte evanghelii, şi întoarse cu 180° pentru a transmite un mesaj opus. De exemplu, „Luca” descrie în Luca 16:20-31 o pildă a lui Isus despre Lazăr cel sărac, ajuns în „sânul lui Avraam”, şi un bogat ajuns în focul Iadului; pilda se doreşte un îndemn la credinţa în scripturi („au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei”) chiar şi în absenţa vreunui miracol, adică o demonstraţie reală, din partea creştinilor care vor propovădui această evanghelie: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”. „Ioan” nu este de acord cu această pildă, astfel încât, în Ioan 11, un personaj cu acelaşi nume (Lazăr) este înviat, şi ca urmare „mulţi au crezut în El” - adică exact inversul pildei din Luca. Ca o paranteză, acest Lazăr, cel înviat din morţi, este persoana creditată de autor(i) ca fiind sursa evangheliei, el fiind „ucenicul pe care-l iubea Iisus (Ioan 21:20), cel care, în Ioan 13:23, „stătea la masă culcat pe sînul lui Isus” (în timp ce în Luca, Lazăr, săracul din parabolă, stătea „în sânul lui Avraam” ), şi se spune despre Lazăr, în repetate rânduri, că „este cel pe care Isus îl iubea”. ( Ioan 11:3, 11:5, 11:36 ). La sfârşitul evangheliei, despre acelaşi ucenic iubit „a ieşit cuvântul acesta între fraţi, că… nu va muri”, ceea ce nu pare foarte logic… până când realizăm că e vorba de Lazăr, cel care deja murise o dată, astfel încât, din perspectiva povestirii, aceste zvonuri capătă sens.

(va urma)


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

4. Epistolele lui Pavel

      În biblia de astăzi epistolele lui Pavel sunt plasate după evanghelii, poate pentru că descriu evenimente ulterioare presupusei vieţi a lui Isus, sau poate pentru că acest aranjament sugerează o înregistrare continuă a formării religiei, dar cronologic, epistolele sunt primele texte scrise care prezintă creştinismul. În afara indiciilor din aceste texte, nu există alte surse din primul secol care să descrie formarea acestuia.

      Pavel, autorul epistolelor (de fapt, autorul a doar şapte dintre ele: Romani, 1 Corintieni, 2 Corintieni, Galateni, Filipeni, 1 Tesalonicieni şi Filimon), a asistat la naşterea creştinismului şi iniţial se pare că a fost un adversar al creştinilor. Este discutabil aspectul persecutării creştinilor, deşi există indicii care sugerează că acestea nu aveau nici pe departe amploarea descrisă în Fapte. Oricum, ucigaş real de creştini sau simplu oponent ideologic, la un moment dat, Pavel s-a convertit la creştinism, fie în urma unei viziuni, fie pretinzând că ar fi avut aceste viziuni, şi a început să propovăduiască şi el noua religie. Epistolele pe care le-a adresat diverselor biserici întemeiate de el în mai multe oraşe sunt cele mai timpurii documente privind creştinismul, datând de prin anii 50-60.
      Aşadar, orice relatare ar fi putut fi transmisă din anii 30 până la autorii evangheliilor, ar fi trebuit să treacă prin Pavel. Dat fiind că Pavel a scris cu cel puţin 20-30 ani înaintea evangheliştilor, dacă Isus ar fi existat ca persoană reală, este evident că informaţiile lui Pavel despre Isus sunt mai apropiate de sursa iniţială, cu mai puţine înflorituri, şi mai corecte din punct de vedere istoric. Deci, ce ne spune Pavel despre Isus, despre apostoli, despre crucificare şi înviere, despre înălţare, despre cum au întemeiat apostolii lui Isus biserica creştină pe baza învăţăturilor lui, şi cum au transmis informaţiile mai departe, spre viitor ?

Galateni 1:11 Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om;;
12 Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.

1 Corinteni 11:23 Căci am primit dela Domnul ce v’am învăţat […]

1 Corinteni 15:3-4 Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi

      Deci Pavel propovăduia un mesaj pe care nu l-a primit „de la [vreun] om”, ci „prin descoperire” - adică revelaţie. Crize de halucinaţii. Mai important, Pavel nu face deosebire între viziunile lui şi ipotetica cunoaştere de către alţii (Chefa, „cei doisprezece”, Iacob) a unui Isus ca persoană reală - din punctul lui de vedere, viziunile lui îl fac şi pe el unul dintre apostoli, îl fac egal cu ceilalţi. Mai mult, în Galateni 2:1-6, Pavel respinge opiniile "stâlpilor creştinismului" - Iacob, Ioan şi Chefa - respingându-le autoritatea şi impunându-şi propria idee. Este evident că Pavel ar fi recunoscut o autoritate superioară lui, dacă unul sau mai mulţi dintre cei despre care vorbeşte ar fi petrecut câţiva ani alături de un Isus în carne şi oase. Aşadar, toţi apostolii, adică toţi cei ce propovăduiau reînvierea lui Isus, se bazau la rândul lor pe acelaşi lucru - pe viziuni. Iar conform versetelor 14-15 din Romani 10, singura cale prin care cineva putea auzi despre Isus era de la apostoli. Nu pentru că l-ar fi văzut pe Isus în carne şi oase (deşi evangheliile descriu mii de martori la minunile lui), ci doar de la cei ce au avut revelaţii.
      Iar cealaltă sursă citată de Pavel, „după scripturi”, înseamnă „conform scripturilor” - adică prin citirea şi interpretarea unor pasaje din biblie căutând mesaje tainice. Deci, la 20 ani după presupusa răstignire, Pavel nu pare să fi auzit de nici unul dintre elementele din evanghelii. Nimic despre apostoli ca discipoli ai lui Isus care să-l fi însoţit vreme de 3 ani pe acesta pe Pământ, nimic despre minuni, nimic despre răstignire. Întreaga existenţă de pe Pământ pare să-i fie complet necunoscută. Pardon, răstignirea este menţionată:

1 Corinteni 2:7-8 …propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu… pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei;

      Răstignirea e menţionată, dar este atribuită „stăpânitorilor acestui veac”, care, dacă ar fi ştiut planul divin, nu l-ar fi răstignit pe Isus. Însă romanii nu ar fi avut vreun interes deosebit pentru a se împotrivi „înţelepciunii de taină” a lui YHVH. În cel mai rău caz, ar fi ignorat planurile unui zeu în care nici măcar nu credeau. Cine ar fi putut avea un interes special pentru a împiedica acest plan de salvare ? Cine erau stăpânitorii acelui veac ? Ne spune tot Pavel, în

2 Corinteni 4:3-4 …Evanghelia noastră este acoperită… pentru cei ce sînt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”.

Ceva mai târziu, Ioan va fi şi mai explicit:

Ioan 12:31 : Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.”

      După cum am văzut şi în „ascensiunea lui Isaia”, concepţia evreilor despre cosmos plasa demonii şi diavolii în cel mai de jos cer, deasupra Pământului; astfel aceştia erau stăpânitori şi peste lumea oamenilor, asta cel puţin până când YHVH va aduce Eschatonul, ordinea finală. Şi Pavel vorbeşte despre răstignirea lui Isus de către demoni, nu de către romani.
      Aşadar, la 20-30 ani după presupusa moarte a lui Isus, Pavel nu ştie nimic despre viaţa lui Isus, despre toate miracolele realizate, despre apostoli, despre nimic din tot ceea ce tradiţia creştină prezintă ca „viaţa lui Isus pe Pământ”. Absenţa oricărei referinţe la nişte apostoli care să-l fi însoţit pe Isus şi apoi să transmită învăţăturile mai departe este extrem de importantă: dacă creştinismul s-ar fi bazat pe aceşti aleşi care au fost alături de Isus, atunci Pavel ar fi primit informaţiile, direct sau indirect, prin aceştia, şi i-ar fi citat pentru a-şi susţine mesajul cu autoritatea lor. Iar dacă mesajul lui Pavel ar fi diferit de al lor, ar fi trebuit să se refere la ei pentru a răspunde criticilor creştinilor, care ar fi citat autoritatea apostolilor împotriva lui Pavel. Indiferent de caz, apostolii nu puteau lipsi din epistole. Numai absenţa lor din istoria reală a creştinismului timpuriu, cel puţin în rolul de păstrători şi transmiţători ai mesajului de la Isus spre viitor, ar putea justifica această tăcere. Or, Pavel se referă la apostoli (fără a preciza câţi - referirile la „cei doisprezece” sunt distincte de referinţele la apostoli, iar Chefa, identificat cu Petru, este prezentat distinct de fiecare dintre cele două grupe) doar ca „oameni care propovăduiesc creştinismul”, adică simpli misionari, niciodată ca „ucenici” sau „discipoli” care să-l fi cunoscut pe Isus personal. Nici nu consideră că ar fi vreo distincţie între nişte ipotetici apostoli ca discipoli care să fi primit învăţăturile direct de la Isus, şi alţi apostoli care au primit învăţătura de la oameni. Oricum, dat fiind că Pavel reprezintă o legătură dintre presupusele evenimente istorice şi evanghelii, faptul că el nu menţionează nimic din toată povestea atât de elaborată reprezintă o provocare foarte serioasă pentru ipoteza unui Isus istoric, oricât de mitizat, care să fi stat la baza evangheliilor.
     Având în vedere şi relatarea din Ascensiunea lui Isaia, alături de cea tradiţională, lectura epistolelor indică mai degrabă spre acesta ca fiind mitul iniţial, cel pe care Pavel îl avea în vedere. Aşadar, în prima fază, creştinismul nu era construit în jurul lui Isus ca persoană reală, executată de romani şi apoi înălţat la cer, ci în jurul unor profeţi care primeau „revelaţii” de la o entitate fictivă, care s-a lăsat crucificată şi apoi a reînviat pentru a-şi salva astfel adepţii de moarte, şi a cărui unică interacţiune cu umanitatea şi planul fizic, material o reprezentau aceste „viziuni”, alături de „inspiraţia” conferită prin interpretări şi răsinterpretări ale unor pasaje din cărţi.
      Unicul mod în care Isus din evanghelii poate fi găsit în epistole este doar dacă cititorul este familiarizat deja cu varianta din evanghelii, şi o proiectează asupra epistolelor. În absenţa acesteia, epistolele nu sugerează nimic asemănător evangheliilor !
     În forma originală, creştinismul era o mică sectă iudaică urmându-l pe profetul ei, încă condiţionând aderarea la creştinism de apartenenţa la iudaism. Pavel a fost un profet concurent, cu propriile lui viziuni, care s-a apucat de întemeiat biserici în mai multe oraşe din Imperiul Roman, şi asta fără să fi fost instruit de liderii primilor creştini, ci interpretând scripturile şi parabolele pe care le-a auzit la creştini după inspiraţia proprie, şi cu propriul mesaj, diferit sau chiar opus creştinilor iniţiali, el fiind în favoarea propovăduirii creştinismului pentru toată lumea, nu doar pentru evrei, astfel încât cultul său, o divergenţă majoră de la forma iniţială, a cunoscut o răspândire mult mai largă, ajungând să fie dominant. În anul 50, are loc o întâlnire între liderii iniţiali şi Pavel. Acesta este considerat primul conciliu creştin - or, conciliile au fost rezultatul unor neînţelegeri între liderii creştini. Din nou, Galateni 2 denotă opiniile lui Pavel faţă de fondatorii creştinismului - „mincinoşi”, „vrednici de înfruntare”, şi cărora Pavel „nu li s-a supus nici măcar un ceas”. În urma acestei dispute, Chefa şi cei ce-l susţineau sunt siliţi să accepte un compromis cu Pavel, în care Chefa continuă propovăduirea printre evrei, iar Pavel îşi continuă misiunea de convertire a non-evreilor în religia creştină. Aceasta ne arată că strategia lui Pavel a avut mai mult succes decât exclusivismul practicat de primii creştini evrei, şi că biserica pe care a fondat-o avea deja mai mulţi adepţi, şi deci mai multă putere, decât mica sectă care a stat la baza ei, acum obligată să accepte ideile lui Pavel.

      În concluzie:
Divinitatea primilor creştini era iniţial o fiinţă pur mitică, care a murit şi a reînviat în un alt plan spiritual, şi care comunica exclusiv prin viziuni şi revelaţii. Ideea unui Isus ca persoană reală nu apare la primii creştini. Pavel, autorul primelor texte care prezintă creştinismul, nu face nici o referinţă concretă la o persoană istorică sau la vreunul dintre elementele asociate în mod uzual cu Isus. Totodată, Pavel reprezintă o divergenţă crucială în creştinism, el preluând din miturile unei secte exclusiv iudaice şi transformând-o într-o religie deschisă pentru toţi, o schimbare majoră faţă de mişcarea iniţială, care a dus la conflicte între Pavel şi fondatorii creştinismului.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

3. Naşterea unei religii

      Adevăratele rădăcini ale creştinismului provin dintr-o schimbare în religiile Orientului Apropiat, o schimbare provenită din Grecia, începând din secolul al III-lea îen şi întinzându-se o dată cu creşterea Imperiului Roman, care a preluat numeroase elemente culturale din civilizaţia greacă. Influenţa religiei elenistă în contact cu religiile locale a dus la formarea unor noi culte, preluând idei pre-existente, dar aducându-şi propriile contribuţii şi formând culte „hibride”, cu elemente comune. Nu, nu zei născuţi în 25 decembrie şi având 12 discipoli - nu mă refer la inepţiile vehiculate de conspiraţii ieftine, ci la similarităţile esenţiale care caracterizează toate aceste religii. Mai precis, aceste „mistere” (în sensul că doar după aderarea la cult credincioşii începeau a fi iniţiaţi în privinţa unor tâlcuri mai profunde ale credinţei) aveau la bază o transformare a conceptului de divinitate: zeii corelaţi cu agricultura au devenit zei care, prin sacrificiul personal, reuşesc să înfrângă moartea şi oferă adepţilor o viaţă veşnică după moarte. Viaţa terestră era mai puţin importantă, adevărata miză era reprezentată de viaţa de după moarte.
      Câteva exemple de asemenea religii sunt:
   • Cultul lui Zamolxis al geţilor, care, conform lui Herodot, îl considera pe Zamolxis fiind un om real care ar fi devenit zeu, a revenit printre discipolii lui, le-a promis viaţă veşnică, a dispărut timp de trei ani, timp în care adepţii lui l-au considerat mort, apoi a revenit printre ei.
   • Cultul zeiţei sumeriene Inanna, a cărei mitologie conţine relatarea unei coborâri în Lumea de Dedesubt, unde este dezbrăcată, umilită, ucisă şi atârnată într-un cârlig, ca peste trei zile să reînvie. Regăsim şi în acest mit umilirea zeului, în acest caz a zeiţei - conform criteriului elementelor negative care ar demonstra autenticitatea unei relatări, şi această coborâre în Infern a Inannei ar trebui considerată reală.
   • Zeul Tammuz (Dummuzi), consortul Innanei, era şi el venerat ca un zeu care trecea prin moarte apoi reînvia. Iezechiel 8:14 confirmă că existau adepţi ai acestui zeu chiar şi printre evreii din Ierusalim, cu mult înaintea erei noastre.
   • Despre cultul lui Mithras există numeroase referinţe ale autorilor creştini timpurii, care criticau acest cult ca fiind „o copie diavolească a celui creştin”, de la baia rituală (botez) la folosirea vinului şi a pâinii în comuniunile de iniţiere. Fără ca Mithras să fie un zeu care să treacă prin moarte şi apoi reînviere, ca ceilalţi zei, a trecut totuşi printr-o încercare deosebit de dificilă, în urma căreia a învins moartea, şi este o religie a salvării, în care adepţii vor beneficia de viaţă veşnică. Primele menţiuni ale lui Mithras datează din anul 1500 îen, şi cultul lui persistă până la interzicerea cultelor „păgâne” în Imperiul Roman; având o foarte largă răspândire geografică şi ca durată, cultul lui Mithras a inclus numeroase forme de veneraţie, având numeroase mituri distincte. Pe Dealul Vaticanului era iniţial un templu dedicat lui Mithras, şi elemente din cultul lui persistă până în ziua de azi în creştinism - titlui Papei a fost preluat de la „papa”, „tatăl”, titlu dat lui Attis - varianta frigiană a lui Mithras; până şi mitra care acoperă capul Papei şi al altor lideri creştini poartă chiar numele acestui zeu. Există indicii că creştinismul timpuriu a fost puternic influenţat de acest zeu.
   • Cultul lui Dyonisus, zeul vinului la greci, includea numeroase elemente regăsite şi în creştinism, de la ideea morţii şi reînvierii zeului la ideea vieţii de după moarte. Scriitorii creştini precum sfântul Iustin vor acuza mai târziu şi cultul dyonisian de „parodierea diavolească a creştinismului”… deşi acest cult predata creştinismul. Conform explicaţiei teologilor creştini de atunci, Satana a interpretat Vechiul Testament pentru a identifica elemente ale creştinismului şi apoi a fondat culte care să imite ritualurile creştine înainte de fondarea creştinismului, pentru a produce impresia că şi creştinismul ar fi tot un mit.
   • Despre cultul lui Jupiter Dolichenus, rezultat al sincretismului dintre Baal şi Jupiter, zeul suprem al romanilor, nu s-au păstrat multe date, dar se pare că şi aceasta rezerva iniţiaţilor taine privind moartea şi reînvierea lui Jupiter Dolichenus pentru a oferi adepţilor cultului viaţa veşnică.
   • Osiris, zeul egiptean, a fost ucis şi a reînviat pentru a domni ca zeu al morţii; iniţial, aceasta era asociată cu „moartea” (semănarea) şi „reînvierea” (germinarea) cerealelor în sezonul agricol; ritualurile practicate în onoarea sa de religia-mister dedicată includeau scene jucate de actori, care prezentau uciderea şi reînvierea lui Osiris ca evenimente istorice reale. Doar iniţiaţilor li se prezenta partea ascunsă a mitului, cea în care uciderea şi reînvierea s-ar fi produs de fapt într-un tărâm spiritual.

      ♦  În spatele diferenţelor, şi alte mistere (al lui Romulus, al lui Adonis, şi multe altele din Imperiul Roman) conţin aceleaşi elemente comune, care apar şi în creştinism: fiul sau fiica zeului se încarnează, trece printr-un sacrificiu care îi dă putere asupra morţii - de obicei este executat, apoi reînvie, şi îşi va salva adepţii de la moarte, oferindu-le o viaţă veşnică după moarte. Ritualurile de aderare la cult implicau un botez în foarte multe din acestor mistere. Probabil că nu mai trebuie menţionat, toţi aceşti zei sunt personaje fictive, însă mitologiile construite în jurul lor îi descriu ca fiind persoane reale, care au trăit pe Pământ, printre oameni.

      Trebuie făcută o paranteză pentru a menţiona un mit, de data asta un mit modern, promovat în documentare pseudoistorice, conform căruia toţi aceşti zei ar fi avut un mit identic cu al lui Isus (naşterea dintr-o virgină în data de 25 decembrie, 12 apostoli, răstignirea şi reînvierea după trei zile, aceleaşi titluri, etc etc etc). În mare parte, aceste informaţii sunt false. Trebuie reţinut că religia creştină nu a fost o copie a vreunei alte religii; ci s-a format după acelaşi tipar şi prin aceeaşi metodă cu celelalte religii. Asta nu-l face o religie plagiat, la fel cum nici cultul lui Osiris nu este plagiat după cel al lui Mithras. Toate aceste religii ale zeilor care mor şi reînvie se datorează influenţei elenistice şi au elemente comune, dar fiecare îşi păstrează şi particularităţile datorate religiei iniţiale. Naşterea dintr-o virgină nu este un element central în mitologiile altor religii; mai mult, apare doar în două din cele patru evanghelii. În majoritatea miturilor, Isis l-a conceput pe Osiris printr-un act sexual cu Horus, soţul ei, pe care l-a reînviat special în acest scop, înlocuindu-i penisul pierdut cu unul din aur. Virginitatea ei, dacă ar mai fi existat după căsătorie, a dispărut în acest moment. Este posibil să fi existat o variantă în care Osiris să fi fost conceput de o virgină, însă acest element este o variaţie a mitului, nu forma cea mai comună. De asemenea, până în secolul IV, Isus nu a avut o dată de naştere specifică; majoritatea zeilor enumeraţi mai sus nu au nici ei vreo dată anume a naşterii, deşi solstiţiul de iarnă este asociat frecvent cu reînvierea zeilor solari. Numărul 12 este semnificativ pentru evrei, ca o aluzie la cele 12 triburi, dar nu neapărat şi pentru alte popoare - şi, într-adevăr, nici unul dintre zei nu are 12 apostoli, sau discipoli. Exemplele ar putea continua, dar esenţa este că foarte multe din informaţiile din Zeitgeist sunt fie false, fie distorsionate. Există similitudini frapante între creştinism şi alte religii, dar acestea vizează esenţa şi nu detaliile.
      Mitul unei conspiraţii romane a fost propus de Joseph Atwill: Isus şi cultul creştin au fost inventate de romani pentru a produce o religie concurentă cu iudaismul şi pentru a ţine astfel sub control evreii din Palestina. Argumentul principal al acestei ipoteze constă în sublinierea analogiilor dintre „Războaiele Evreilor” a lui Josephus şi relatările evangheliilor, şi modul în care ambele prezintă aceleaşi secvenţe de evenimente şi de locaţii. Concluzia lui Atwill este că… „aristocraţii romani au scris Noul Testament”, concluzie uneori prezentată sub titlul „s-a găsit o mărturisire din vechime: „l-am inventat pe Isus !””. Nu s-a descoperit nici o asemenea mărturisire, şi există numeroase probleme în această ipoteză; principalul defect este absenţa elementului care să lege inspirarea din textele lui Josephus de artistocraţii romani, şi absenţa oricărui indiciu al unei conspiraţii, a unei intenţii de-a crea o religie. De acord, autorii evangheliilor au folosit textele lui Josephus ca sursă - acest lucru este evident mai ales la „Luca”, dar de aici până la concluzia „deci au fost romanii !” mai este necesar un pas. Mai important, nu există vreun element care să sugereze o conspiraţie în locul unei simple inspiraţii în crearea unei evanghelii care nici nu era destinată să fie interpretată ca istorie. De asemenea, faptul că Noul Testament, aşa cum este înţeles acum, a fost format abia în secolul 4, când creştinii au ales cărţile „oficiale”, contradicţiile dintre evanghelii sau dintre epistole, care indică autori cu opinii opuse încercând să-şi impună propria perspectivă, şi nu o conspiraţie, care presupune o consistenţă a ideilor într-o anumită direcţie, ba chiar presupoziţia lui Atwill că evreii ar fi fost ostili şi agresivi faţă de romani, când în realitate dominaţia romană a întâmpinat o rezistenţă mult mai mică în Palestina decât în alte regiuni, cu excepţia a două revolte (la care nici nu au participat toţi evreii), sau absenţa oricărui indiciu al unei asemenea strategii în alte regiuni, unde într-adevăr revoltele împotriva Imperiului au fost mult mai puternice - toate acestea sunt elemente incompatibile cu ipoteza creştinismului format în urma unei conspiraţii „pentru a supune evreii”.

      Revenind la istorie, este necesară o prezentare a situaţiei evreilor pentru a înţelege mai uşor efectul acestui trend care s-a întins în tot Imperiul Roman, şi nu a ocolit nici Palestina, devenită din anii 70 îen provincie romană, după cucerirea de către legiunile romane. După ce secole de profeţii care au repetat într-una promisiunea lui YHVH de a-i transforma pe iudei în conducătorii lumii, aceştia s-au regăsit din nou sub dominaţie străină. Motivul unui asemenea eşec repetat al zeului trebuia justificat cumva, iar justificarea pe care evreii au găsit-o a fost eşecul propriei clase religioase de a-şi îndeplini datoria faţă de YHVH. Cuceririle repetate, de la asirieni la fenicieni, de la babilonieni la romani, au fost puse în seama corupţiei preoţilor şi a cultului templului.
      Conform profeţiilor din Tora, planul divin presupunea trimiterea unui lider războinic care să-i unifice pe evrei, să conducă războiul împotriva cotropitorilor, să-i înfrângă şi să iniţieze ceea ce în termeni moderni am numi „sfârşitul lumii”, sau Eschatonul… doar că acesta nu îmbrăca forma pe care ne-o imaginăm azi, adică distrugerea fizică a lumii, sau ploi de foc, ci sfârşitul lumii corupte, a păcatului, a războaielor şi tiraniei, şi instaurarea Împărăţiei Divine, o eră a armoniei şi a păcii, în care toată lumea va îmbrăţişa iudaismul. În termeni practici însă, un asemenea destin era dificil de acceptat: romanii demonstraseră în repetate rânduri că sunt mai mult decât capabili să anihileze orice tentativă de revoltă. Chiar o victorie împotriva Imperiului Roman era sinonimă cu o înfrângere - fără îndoială că romanii au avut grijă să popularizeze la maxim exemplul lui Phyrrhus, regele Epirusului, a cărui victorii au fost extraordinar de costisitoare, atribuindu-i-se cuvintele „încă o victorie ca asta, şi suntem terminaţi !”.
      Aşadar, profeţiile privind o victorie într-un război cu romanii păreau dificil de conceput, şi dificil de promovat maselor. Mulţi erudiţi au căutat alte profeţii, alte variante, alte mesaje ascunse în cărţile sfinte. Şi într-adevăr, Daniel 9 promite că „Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El”. Isaia 53 este o elaborare a unui salvator care „este adus spre moarte” „ca jertfă pentru păcat”, şi la fel şi Psalmul 89:37-51 (Psalmul 88, în Biblia Ortodoxă 1982). Aşadar, pornind de aici, se putea trage concluzia că adevăratul Mesia nu va fi un războinic, ci unul care va fi sacrificat pentru a spăla păcatele umanităţii, sau cel puţin ale poporului iudeu. Adăugând şi influenţa religiilor-mister, care promovau şi ele zei care se sacrificau pentru a-şi salva adepţii, şi care erau bine cunoscute în regiune, a fost suficient pentru o nouă perspectivă a viitorului Mesia.
      Dacă putem considera 1 Corinteni ca fiind un indiciu credibil, atunci cel care a confirmat această nouă interpretare a Torei a fost Chefa, sau Petru; acesta este descris ca fiind primul căruia Isus i s-a arătat „după ce a murit… şi a înviat… şi s-a arătat” (conform epistolelor, nu s-a arătat nimănui înainte de-a muri). Iar acest Isus era deja o fiinţă existentă în panteonul iudaic ca o entitate celestă, un arhanghel de cel mai înalt în grad din numeroşii îngeri ai lui YHVH, şi agentul creator al acestuia. Alt autor, Philo din Alexandria, indică şi el referinţe la acest arhanghel în Zaharia 3 şi Zaharia 6 din biblie, unde autorul descrie o viziune în care un „Iosua” este încoronat şi numit mare preot, care va reclădi templul, va purta podoabă regală, şi va „cârmui casa domnului”, şi chiar este numit „Servul domnului, Odraslă”. Numele Iosua este traducerea în română a numelui Yeshoua sau Yoshoua, iar Isus este traducerea în română… a aceluiaşi nume, Yeshoua sau Yoshoua. Formarea creştinismului a presupus simpla delimitare a acestui personaj, şi elaborarea unui autosacrificiu care să îi dea stăpânirea asupra morţii şi să poată oferi adepţilor săi viaţă veşnică, la fel ca şi în cazul celorlalte religii-mister.
      Mai multe detalii privind acest Isus mitic pot fi găsite în textul creştin „Ascensiunea lui Isaia”. Scris la sfârşitul primului secol, textul pretinde că ar fi scris de Isaia, şi descrie o revelaţie scrisă la persoana I-a a ascensiunii profetului Isaia prin cele 7 ceruri alături de un înger. Conform concepţiei iudaice, Pământul este la bază; deasupra lui se găseşte firmamentul, primul cer, sau Sheolul - teritoriul demonilor, care domnesc atât asupra acestui nivel, cât şi asupra Pământului; deasupra Sheolului se află următoarele 6 ceruri, din ce în ce mai pure şi mai luminoase, până la al 7-lea cer, unde se găsesc cei mai puri îngeri, şi sfinţii (Adam, Enoh, Abel, Seth şi altii); tot aici este şi Tronul lui YHVH. Îngerul îl ridică pe Isaia de pe Pământ, trece prin Sheol, unde Isaia vede armatele demonilor, apoi continuă ascensiunea până în cel de-al 7-lea cer; ajuns aici, lui Isaia i se arată cum Isus primeşte de la YHVH însărcinarea de a coborî în taină tot mai jos, având grijă să-şi schimbe înfăţişarea pentru a nu se deosebi de locuitorii fiecărui nivel pe măsură ce coboară; ajuns în Sheol, va avea aspectul unui om oarecare, va fi ucis de „stăpânul acelei lumi” care nu va şti cine este, şi astfel va învinge îngerul morţii:

Ascensiunea lui Isaia, 7.13-17: Cu-adevărat Domnul va coborî în lume [Sheol] în ultimele zile, cel ce va fi numit hristos după ce va coborî şi va deveni ca şi tine şi ei vor crede că este un om din carne. Şi domnul acelei lumi va întinde mâna sa asupra Fiului, şi ei vor lăsa mâinile asupra lui şi-l vor atârna de un copac, fără a şti cine este. Şi astfel, coborârea lui, după cum vei vedea, va fi ascunsă chiar şi Cerurilor, încât nu se va şti cine este. Şi, după ce va învinge îngerul morţii, se va ridica în a treia zi, şi va rămâne în acea lume pentru cincisute şi patruzecişicinci de zile Şi apoi mulţi dintre vrednici vor urca cu el, cei ale căror spirite nu îşi vor primi robele [adică un nou trup material special pentru cei ajunşi în al 7-lea cer] până când Domnul hristos nu va urca, şi ei vor urca cu el

      În perspectiva evreilor, aceste ceruri erau lumi materiale; îngerii nu erau văzuţi ca fiinţe imateriale, ci sunt descrişi ca putând apuca pe cineva, puteau mânca, se luau la luptă cu oamenii; Isus având un trup material când ajunge în Sheol nu este în dezacord cu viziunea acelei perioade. În epistola către Filipeni (scrisă înaintea evangheliilor), se afirmă şi că Isus a renunţat la puterile sale şi la natura sa supranaturală:

Filipeni 2:6-8 „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu… S’a desbrăcat pe sine însuş şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S’a smerit şi S’a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce.”

…ceea ce ar fi incompatibil cu miracolele descrise în evanghelii, însă în concordanţă cu ipoteza unui Isus pur mitic. Iar altă epistolă:

1 Corinteni 1:22-23 „Iudeii, într’adevăr, cer minuni […] dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire.”

respinge din nou ideea unor miracole realizate de Isus, deci este incompatibilă cu varianta tradiţională a lui Isus.
      În această variantă în engleză a „Ascensiunii”, capitolul 11 include referinţe la o încarnare pământeană a lui Isus prin naşterea de către fecioara Maria, răstiginirea de către iudei, şi abia apoi coborârea în Sheol, dar pasajul nu apare în variantele cele mai vechi ale cărţii; de asemenea, ordinea nivelelor o contrazice pe cea din ascensiunea iniţială (Pământ-Sheol-ceruri), succesiune repetată şi după pasajul interpolat pentru a face textul compatibil cu formele mai târzii de creştinism; astfel că, în variantele originale, nu apare nici o referinţă la trecerea pe Pământ, ci totul se petrece în planurile spirituale.
      Aşadar, pe fondul convingerii că reprezentanţii umani ai religiei iudaice, axată pe cultului templului, şi-au trădat misiunea şi sunt cauza pentru care YHVH şi-a abandonat poporul, Chefa a „descoperit” indiciile unui Mesia care se va autosacrifica şi apoi va învia pentru a oferi adepţilor săi o salvare care nu putea fi găsită în cultul templului. Ulterior, una sau mai multe viziuni în care arhanghelul Isus i s-a arătat şi i-a transmis mesaje l-au condus pe Chefa la întemeierea unei noi secte.
      Apariţiile în faţa unui număr tot mai mare de persoane (întâi lui Chefa, apoi „celor doisprezece, apoi la peste cinci sute de fraţi) împreună cu indiciile din Fapte privind „vorbitul în limbi” indică şi natura acestei noi secte: departe de a respecta imaginea tradiţională, a unui învăţător care vorbeşte unei mulţimi de oameni care stau liniştiţi şi îl ascultă, secta lui Chefa era probabil similară şedinţelor penticostalilor sau ale aşa-numiţilor creştini carismatici, în care participanţii sunt aduşi într-o stare euforică în care „simt” direct atingerea divină, şi li se pot induce halucinaţii în masă.
      În această situaţie, după ce Chefa a avut o serie de revelaţii ale lui Isus, a indus o serie de viziuni asemănătoare altor douăsprezece persoane, care ulterior vor deveni un fel de consiliu al acestei secte; nu este vorba de cei doisprezece apostoli - în mai multe ocazii, „cei doisprezece” şi „apostolii” sunt prezentaţi distincţi. Ulterior, Chefa şi acest consiliu au realizat o şedinţă de mare amploare, în care „peste cinci sute” de persoane (probabil deja convinse într-o mare măsură) au avut aceste viziuni. După ce aceşti „fraţi” au avut viziunea (sau cel puţin li s-a indus o stare euforică), se face referire şi la apostoli, fără a li se preciza numărul. Aceşti apostoli sunt echivalentul misionarilor. Iacob pare să fi intrat în sectă mai târziu, dar va deveni una dintre persoanele din vârful ierarhiei.

      Evangheliile îi vor transforma pe „cei doisprezece” în discipolii lui Isus, care l-au însoţit pe Pământ. Însă după una-două generaţii, perioada dintre acest consiliu şi scrierea evangheliilor, nimeni nu a mai ştiut exact cine a făcut parte din acest grup, astfel încât evangheliile nu vor reuşi să păstreze consistenţa nici măcar în privinţa numelor apostolilor. De exemplu, Marcu 2:14 se referă la un „Levi al lui Alfeu, şezând la vamă” care ar fi fost chemat să îl urmeze pe Isus, dar Matei 10:3 enumeră printre apostoli pe „Matei vameşul, Iacob al lui Alfeu şi Levi ce i se zicea Tadeu”, dintr-o singură persoană făcând trei.

      În concluzie:
Creştinismul a fost iniţial un cult iudaic rezultat în urma sincretismului religiei elenistice cu cea iudaică, la fel cu alte numeroase religii din aceeaşi perioadă. Câteva profeţii biblice „confirmate” de viziuni ale arhanghelului Isus l-au făcut pe Chefa să fondeze o nouă religie având ca doctrină salvarea oferită de autosacrificiul lui Isus.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus

      În mod normal, istoricii au un set de criterii pe care le aplică relatărilor din documentele analizate, pentru a stabili cât de veridic este conţinutul textului. Dintre acestea, amintim obiectivitatea autorului (în măsura în careaceasta poate fi stabilită, cel puţin - o relatare imparţială a unor evenimente neutre pentru autor e mai credibilă decât una în care autorul încearcă în mod evident să convingă cititorii de o anumită idee), coroborarea mai multor surse indepenedente (dacă mai multe documente independente converg asupra aceleiaşi idei, aceasta este mai credibilă), contemporaneitatea (sursele din perioada evenimentului relatat sunt mai credibile decât cele datate la ani buni după acesta), credibilitatea sursei (textele scrise de istorici recunoscuţi sunt mai credibile decât cele anonime, la fel cum o cronică scrisă după principiile acestui stil este mai credibilă decât o relatare fără elementele caracteristice lucrărilor istorice), relatările martorilor direcţi sunt mai credibile decât cele ce relatează zvonuri, la fel cum manuscrisele originale sunt mai credibile decât copii ale acestora, sau copii ale copiilor; textele în limba originală tind să fie mai credibile decât cele traduse, pentru că traducerile „scapă” unele detalii; frecvenţa apelului la elemente fantastice scade direct proporţional credibilitatea textului, etc etc etc. Or, aplicând evangheliilor toate aceste criterii, acestea eşuează la fiecare dintre punctele de mai sus: ele nu sunt obiective, nu sunt independente - copiindu-se reciproc, au fost scrise la mai bine de 50-60 de ani după presupusele evenimente, de către autori anonimi, relatând în greacă zvonuri transmise prin mai multe generaţii de „tradiţie orală” ( adică un joc de „telefon fără fir” de-a lungul deceniilor ) despre evenimente fantastice produse într-o regiune unde se vorbea ebraica şi aramaica, şi având ca scop nu relatarea unei istorii, ci propaganda religioasă. Evangheliile sunt sursele cele mai puţin credibile cu putinţă.
      Este evident că atât Pavel cât şi autorii evangheliilor nici măcar nu au încercat să fie obiectivi, sau să relateze un eveniment istoric; textele lor au fost scrise exact cu scopul promovării religiei, al atragerii, convertirii şi întăririi convingerilor celor deja convertiţi la creştinism. Textele în sine nu sunt mai utile ca surse istorice decât sunt descrierile dintr-o reclamă turistică ca sursă pentru detalii geografice sau economice… sau mai utile decât reclamele la un remediu medical alternativ pentru determinarea proprietăţilor curative ale remediului căruia i se face reclamă.
      ♦  Cu toate acestea, una din analogiile pe care le fac creştinii este cea între scrierile biblice despre Isus şi cele despre Socrate, Cezar, Alexandru cel Mare, sau alte persoane istorice. Diferenţa majoră este că relatările despre persoanele respective nu prezintă persoanele ca fiinţe supranaturale, nu includ miracole (sau, dacă o fac, acestea sunt marginale, şi pot fi uşor explicate ca interpretarea greşită a unor fenomene naturale) şi mai ales nu încearcă să întemeieze şi să promoveze un cult bazat pe venerarea lui Socrate sau a lui Cezar. Textele care-i menţionează nu au suferit sute de corectări, modificări şi interpolări, cum au păţit textele biblice, şi nu se contrazic reciproc în toate privinţele. De asemenea, în ciuda afirmaţiilor apologiştilor, pentru multe din persoanele citate ca exemplu chiar există surse istorice contemporane care să-i menţioneze, în unele cazuri surse critice (Socrate a fost ironizat de Aristophan), iar în alte cazuri chiar texte scrise de persoana în cauză (de exemplu, în cazul lui Cezar), ceea ce nu există în cazul lui Isus. Iar pentru multe personalităţi istorice importante, există şi artefacte materiale, de la monumente care le menţionează la monede bătute în numele regilor sau împăraţilor, care reprezintă confirmări independente importante în favoarea existenţei personajului.
      Răspunsul uzual al celui care a propus comparaţia este să sublinieze că asemenea artefacte nici nu sunt de aşteptat în cazul lui Isus. De acord, chiar dacă acesta a existat, nu este de aşteptat ca istoricii şi cronicarii să fi remarcat un profet printre mulţi alţii, un om simplu, „din popor”, care propovăduia prin Palestina. Cu atât mai puţin nu trebuie aşteptate monede bătute cu chipul lui sau monumente ridicate în cinstea lui. Însă asta este doar o manevră lipsită de onestitate pentru a distrage atenţia de la faptul concret că Cezar şi Alexandru cel Mare sunt mult mai bine atestaţi, atât de texte istorice autentice cât şi de artefacte materiale care confirmă textele, şi este absurdă pretenţia menţinerii gradului confirmării lui Cezar oferit de combinaţia de texte istorice şi artefacte, şi în acelaşi timp ignorarea artefactelor care-l confirmă pe Cezar sub pretextul că „acestea nu sunt de aşteptat pentru Isus”. Nu sunt de aşteptat, într-adevăr, dar asta nu înseamnă decât că Cezar şi Alexandru cel Mare sunt mult mai bine atestaţi istoric decât ar putea fi Isus, iar faptul că există mai multe texte despre Isus decât despre Cezar (ignorând pentru moment calitatea, sursele sau perioada scrierii acestor texte) nu poate compensa existenţa unor dovezi independente pentru aceştia. Pentru că, în fond, acesta este argumentul comparaţiei cu aceste personalităţi: „există mai multe texte care vorbesc despre Isus decât texte care-l menţionează pe Cezar, deci Isus este mai bine atestat decât Cezar”. Or, evident, faptul că există mai multe copii realizate după un manuscris nici nu demonstrează autenticitatea textului în sine, nici nu echivalează cu dovezile arheologice.
      Poate chiar mai important pentru stabilirea istoricităţii, un factor de cele mai multe ori ignorat cu desăvărşire în asemenea analogii, este analiza textului în sine. Asta pentru că există mai multe tipuri de literatură, cu caracteristici proprii, şi, în timp ce sursele care vorbesc despre alte persoane istorice se încadrează mai mult sau mai puţin în stilul unei cronici (conţinând, de exemplu, prezentarea autorului, a calificării sale, citarea surselor şi metodologia folosită - chiar dacă aceasta este doar înregistrarea ca atare a tuturor zvonurilor, miturilor şi legendelor pe marginea unui subiect, cum este cazul unora din aceste lucrări), evangheliile nu se încadrează nici pe departe în acest stil, fiind concepute şi scrise ca opere fictive, cu evenimentele succedându-se în ordinea necesară pentru construirea unor structuri literare, concepând decorurile pe baza altor cronici, sau fiind scrise pentru a corecta „erorile” mesajului altei evanghelii. Este similar cu compararea unei relatări difuzate la televizor într-o emsiune de ştiri cu una prezentată în cadrul unui film - da, ambele sunt informaţii trasmise prin televiziune, dar contextul în care apar este cel care stabileşte dacă informaţiile se referă la evenimente reale, sau sunt prezentate pentru a stabili decorul necesar acţiunii din film.
      ♦  Un alt principiu prin care s-a încercat să se dea crediblitate relatărilor evangheliilor a fost aşa-numitul criteriu al ruşinii, adică prezentarea unor elemente negative despre Isus sau despre religie - de pildă, faptul că nişte femei sunt puse ca martori ai învierii, deşi mărturia unei femei nu era considerată la fel de valoroasă precum a unui bărbat - ar fi un element indicând spre realism: „dacă povestea ar fi fost inventată, atunci cu siguranţă martorii ar fi fost bărbaţi, ca să fie mai convingător !”. Adică, doar pentru că este incredibil, este declarat cu atât mai credibil ! Dincolo de absurdul contradicţiei, acest principiu pune elementul discutat într-o perspectivă foarte superficială a unei false dihotomii, „ori e 100% adevărat, ori autorul a scornit complet gratuit şi fără nici un scop ideea”, şi ignoră numeroase alte variante posibile, de la „autorul nu a înţeles bine ce i s-a spus” la faptul că povestea poate fi inventată şi totuşi autorul să introducă acel element cu un anumit scop - de pildă, în cazul de mai sus, să sublinieze mesajul atât de frecvent din evanghelii al importanţei „celor umili”, „celor smeriţi”, a „celor din urmă” care „vor fi cei dintâi”.
      Un alt element presupus jenant a fost răstignirea lui Isus. Conform apologiştilor, pentru primii creştini, moartea lui Isus a fost o dezamăgire profundă, ei concepând un Isus nemuritor care să îndeplinească profeţia mesianică de eliberare a Israelului; dacă nu ar fi murit cu-adevărat, ei n-ar fi spus aşa ceva ! Nici nu s-ar fi gândit la asta ! Doar că… în realitate, există profeţii în Vechiul Testament privind chiar execuţia şi reînvierea salvatorului (în cartea lui Daniel, în Isaia, în Psalmi), astfel încât afirmaţia că o execuţie a „Celui Ales” ar fi fost o surpriză nu este corectă. Dimpotrivă, pentru cei ce luau acea profeţie în serios, execuţia era necesară. De asemenea, după cum vom vedea puţin mai târziu, moartea şi reînvierea zeului sunt în mod evident şi obligatoriu elementele centrale ale tuturor miturilor zeilor morţi-şi-reînviaţi, iar creştinismul este unul dintre acestea. Toate miturile respective folosesc chiar acelaşi cuvânt grecesc, „Pathos” („Patimă”), pentru a descrie execuţia sau cel puţin suferinţa prin care toţi aceşti zei trec pentru a câştiga dominanţa asupra morţii.
      ♦  Trebuie discutat tot aici şi despre numărul de manuscrise ale evangheliilor. Apologiştii creştini prezintă un număr mare, de ordinul miilor de manuscrise datând din primele secole drept un argument privind autenticitatea evangheliilor. Ceea ce nu menţionează este haosul privind situaţia manuscriselor creştine din primele secole. În primul rând, istoricii înţeleg prin „manuscris” orice fragment, oricât de mic, care poate fi identificat ca parte a unui text. Apologiştii vorbesc de „manuscrise” ca şi cum ar fi vorba de texte integrale, care s-ar susţine reciproc; în realitate, multe manuscrise sunt fragmente din câte o pagină, uneori fragmente minuscule, având doar câteva cuvinte. Majoritatea manuscriselor sunt copii realizate după un alt manuscris - transmiterea şi acumularea unor erori de la copie la copie poate fi folosită pentru a determina o „descendenţă” a copiilor - însă copiile nu constituie o atestare independentă. De asemenea, există nenumărate diferenţe - atunci când nu sunt copiate cuvânt cu cuvânt şi eroare cu eroare, atunci fiecare manuscris prezintă un număr impresionant de diferenţe faţă de celelalte manuscrise. Iar manuscrisele cele mai vechi prezintă variaţiile cele mai mari. Există două biblii integrale, Codex Siniaticus şi Codex Vaticanus, datând din secolul IV, şi care diferă atât una faţă de cealaltă, cât şi faţă de variantele bibliilor moderne. Cel mai vechi manuscris este o porţiune infimă din Evanghelia după Ioan, din care se poate distinge un singur cuvânt întreg, datând de pe la mijlocul primului secol. Al doilea manuscris ca vechime conţine fragmente dintr-o evanghelie necunoscută. Numeroase texte prezintă indicii de corecturi şi completări, fie ele intenţionate sau nu. Numeroase texte sunt contrafăcute, fiind frecvent revizuite sau cenzurate pentru a indica teologia revizorilor, mai degrabă decât a autorului original. Au fost reconstituite zeci de evanghelii, de epistole, de cărţi similare „Faptelor Apostolilor”, contrazicându-se între ele şi contrazicând total evangheliile canonice. Au fost scrise cărţi întregi, descriind o adevărată babilonie a manuscriselor creştine din primele trei secole. Situaţia poate fi rezumată în câteva cuvinte: în prezent, nimeni nu are nici cea mai vagă idee ce anume conţineau evangheliile originale; manuscrisele din primele secole de creştinism diferă extrem de mult între ele, conţin relatări care nu apar niciunde altundeva sau nu conţin relatări care apar în evangheliile de azi, se dovedesc a fi părţi ale unor evanghelii necunoscute, sau îmbunătăţiri ale altor texte mai vechi. Schimbările de teologie aduc după sine cenzura şi/sau revizuirea textelor. Evangheliile şi epistolele care au fost canonizate în secolul al IV-lea sunt rezultatul a câteva sute de ani de asemenea „tratamente”, şi nu există nici un indiciu privind sursa care a stat la baza acestor texte. Mult mai important, chiar dacă toate fragmentele ar fi consistente şi nu ar exista nici măcar o diferenţă între ele, asta nu ar demonstra decât transmiterea evangheliilor cu fidelitate de-a lungul timpului, dar nu ar ajuta cu nimic la stabilirea autenticităţii fenomenelor descrise în ele. Sutele de reviste de aventuri consistente între ele care descriu de peste 50 ani aventurile lui SpiderMan nu demonstrează existenţa supereroului, nici prin număr, şi nici prin consistenţa revistelor de azi cu cele originale, din 1962, iar trecerea a încă două mii de ani nu ar schimba asta.
      ♦  Alt argument care ar trebui să susţină veridicitatea învierii ar fi martirii, faptul că „apostolii s-au lăsat torturaţi şi ucişi pentru ceea ce ştiau că e adevărat, nu s-ar fi lăsat ucişi pentru ceva fals. Prima problemă e că există o mulţime de martiri şi în multe alte religii. Oamenii sunt dispuşi să moară pentru ceea ce cred ei că este adevărat, dar convingerea lor nu este în nici un caz o demonstraţie că ceea ce cred chiar este adevărat. Sinuciderea celor 39 de membri ai sectei „Poarta Raiului” nu demonstrează că o navă extraterestră le-a recuperat sufletele pentru a-i reîncarna în alte corpuri, deşi ei au fost suficient de convinşi de aceasta. În al doilea rând, existenţa, propovăduirea şi martiziarea apostolilor sunt relatări preluate… tot din Biblie ! Deci, echivalentul demonstrării realităţii magiei descrise în cărţile cu Harry Potter… prin apelul la sacrificiul mamei lui Harry Potter: „Dacă magia n-ar fi fost reală, ea nu s-ar fi temut pentru viaţa lui Harry, şi evident nu s-ar fi aruncat între el şi bagheta vrăjitorului cel rău !” Sacrificiul ei demonstrează autenticitatea magiei în exact aceeaşi măsură în care martiriul apostolilor demonstrează autenticitatea bibliei.
      ♦  Un alt criteriu propus a fost consistenţa lui Isus: „caracteristicile care converg asupra unui Isus consistent sunt probabil bazate pe o persoană reală”. Problema este că, aplicând această metodă, a fost „demonstrată” existenţa lui Isus ca eretic, ca revoluţionar, ca profet apocaliptic, ca profet mesianic, ca magician, ca mistic, ca înţelept, ca rabin conservator, ca învăţător sau educator, ca pacifist, ca revoluţionar violent, ucis în timpul unui raid asupra templului (!), ca alienat care auzea voci şi se credea divin… sau ca fiinţă supranaturală autentică, şi multe alte variante de Isus. Adică, nu există nici un strop de consistenţă. Chiar existenţa tuturor acestor variante de Isuşi istorici sunt suficiente pentru a pune la îndoială „consensul” istoricilor în privinţa lui Isus - chiar există vreun consens, dacă istorici diferiţi consideră că aceleaşi texte sunt dovezi pentru atâtea variante mutual exclusive ? Ar fi mai corect să spunem că un consens atât de diferit şi contradictoriu nu este un consens, şi, chiar dacă personajul din evanghelii Isus este bazat pe o persoană reală, portretul acesteia nu mai poate fi recuperat.
      ♦  O sursă independentă de biblie citată de creştini este istoricul Flavius Josephus; Eusebiu, un creştin din secolul IV, citează un pasaj al lui Josephus care îl menţionează pe Isus referindu-se la el ca fiind Mesia, menţionează realizarea de miracole, şi răstignirea de către Pilat. Eusebiu este primul care face vreo referire la acest pasaj, deşi şi alţi autori creştini din perioada anterioară au comentat textele lui Josephus. De asemenea, nu există textele originale ale lucrării lui Josephus, cele mai timpurii copii fiind realizate de creştini în secolul XI, iar acestea au fost realizate pe baza unui singur manuscris - chiar cel folosit de Eusebiu. Întâmplător, acest manuscris i-a aparţinut iniţial lui Origen, alt autor creştin… care, la timpul lui, a afirmat că nu poate oferi alte surse decât evangheliile pentru viaţa lui Isus. Ca şi cum el nu ar fi găsit vreun citat referitor la Isus niciunde în Josephus. Şi alţi autori timpurii (Photius, Justin sau Clemens) au susţinut că Josephus nu l-a menţionat pe Isus. Toate acestea sunt suficiente pentru a pune la îndoială autenticitatea pasajului în sine. Dar chiar şi aşa, pasajul este extrem de dubios: Josephus, un evreu ne-creştin, nu s-ar fi putut referi la Isus ca fiind Mesia; stilul pasajului este diferit de cel al lui Josephus, însă caracteristic autorului evangheliei după Luca. Mai mult, pasajul anterior acestei interpolări se referă la Pilat trimiţând soldaţii să masacreze evreii din Ierusalim, iar paragraful următor celui care se referă la Isus începe cu „Cam tot pe atunci, o altă tristă calamitate i-a devastat pe evrei”. Este destul de evident că întreaga referire la Isus a fost pur şi simplu adăugată, probabil chiar de Eusebiu, fără să fi existat în original. De altfel, Eusebiu a fost responsabil de numeroase alte falsificări de date, texte, scrisori, şi chiar de rescrierea istoriei bisericii în repetate rânduri.
      ♦  O referinţă a lui Josephus la procesul lui Iacob, „frate al lui Isus, căruia i se spunea cristos”, executat în anul 62 de Ananus ben Ananus, ceea ce pare a implica existenţa lui Isus… dacă pasajul ar fi autentic. Conform relatării, în urma execuţiei acestui Iacob, evreii au fost atât de revoltaţi, încât s-au plâns regelui Agripa, care i-a retras titlul lui Ananus şi l-a numit în locul lui pe Isus. Or, execuţia unui creştin care a abandonat iudaismul şi a trecut la o religie văzută ca falsă de evrei cu greu ar fi trezit sentimente de indignare în rândul evreilor. Mai departe, o referinţă la „fratele lui Isus, căruia i se spunea cristos" ar fi trebuit urmată imediat de o explicaţie a termenului „cristos”: cine i-a spus astfel, de ce, şi mai ales, cine a fost acest Isus - să nu uităm că Josephus, un autor foarte atent, care explica fiecare termen necunoscut, scrie acest text pentru romani, nefamiliarizaţi cu povestea creştină. Absenţa acestor explicaţii, atât aici cât şi la celalată referinţă a lui Josephus la Isus, susţin ipoteza unor interpolări ulterioare, realizate de un creştin; explicaţia cea mai probabilă este că Josephus a scris despre „Iacob, frate al lui Isus”, un scrib creştin a crezut că referinţa ar fi la Isus şi a notat pe marginea manuscrisului „căruia i se spunea cristos”, iar cei care au copiat textul ulterior au introdus această precizare în text. Sunt cunoscute numeroase alte cazuri de manuscrise în care notaţii sau comentarii realizate pe marginea textului au fost introduse în textele ulterioare ca şi cum ar fi făcut parte din textul iniţial. Mai mult, absenţa vreunei explicaţii privind indentitatea acestui Isus, fratele victimei, dispare după câteva cuvinte, când Josephus introduce alt Isus, sau Yeshoua: Yeshoua ben Damneus, cel care-l va înlocui pe Ananus la câteva luni după ce acesta a ordonat execuţia lui Iacob, „frate al lui Isus”. Astfel, povestea are sens: Ananus l-a ucis pe Iacob, evreii s-au plâns regelui Agripa, care îl înlocuieşte pe Ananus cu fratele celui ucis: Isus: fiul lui Damneus. Introducerea unui alt Isus în poveste, unul necunoscut de cititori, ar fi constituit o sursă de confuzie pe care Josephus nu ar fi comis-o; în realitate, relatarea îi are ca subiect pe Iacob şi Isus fiii lui Damneus, şi nu are legătură cu Isusul creştin.
      Iacob este considerat fratele lui Isus pe baza unui singur verset - Galateni 1:19, unde se referă la „Iacov, fratele Domnului”. Puţin mai departe, în Galateni 2, Pavel respinge autoritatea lui Chefa şi a lui Iacob, de parcă nu ar avea cunoştinţă că „cei doisprezece”, sau Chefa şi Iacob l-ar fi cunoscut pe Isus cât acesta a trăit, sau că Iacob ar fi fost frate biologic al lui Isus, şi se consideră egal cu ei pe baza viziunilor sale. Mai mult, Epistola lui Iuda începe cu prezentarea autorului: „Iuda, rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacob”. Dacă Iuda ar fi fost frate al lui Iacob iar Iacob ar fi fost frate cu Isus, fără îndoială că Iuda ar fi preferat să sublinieze legătura biologică cu Isus. Chiar dacă scrisoarea nu este autentică, autorul s-a pretins frate al unei persoane importante din creştinism - dacă în momentul scrierii Iacob ar fi fost considerat fratele biologic al lui Isus, autorul ar fi apelat la autoritatea lui Isus ca „frate”. Este mai plauzibil ca Iacob să fi fost transformat în frate biologic al lui Isus mai târziu, în tradiţia bisericii. În acest caz, fie Pavel nu s-a referit deloc la Iacob ca „frate”, iar cuvintele să fi fost interpolate, fie, dacă a făcut-o, să fi folosit sintagma ca sinonim pentru „creştin” - atât în epistole cât şi în Faptele Apostolilor, toţi creştinii se numeau „fraţi” sau „fraţi ai Domnului”, iar în Romani 8:29, Pavel ne spune că aleşii […au fost hotărâţi] să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi.”). Astfel, „fratele Domnului” sau „sora Domnului” este de fapt un titlu folosit de toţi creştinii; iar Iacov era „fratele Domnului”, adică creştin, şi nu „fratele biologic lui Isus”. De altfel, dat fiind că Pavel se referă în numeroase ocazii la creştini ca „fraţi ai Domnului”, dacă ar fi folosit cuvântul în celălalt sens şi ar fi vorbit despre fratele biologic, ar fi precizat acest lucru, tocmai pentru a nu lăsa loc de îndoială. Dar pentru Pavel, unicul sens al cuvântului „frate” asociat cu Isus pare să fie cel generic, de „creştin”.
      Altfel spus, deşi Noul Testament are un verset în care Iacob este denumit „fratele Domnului” (şi doar un singur verset), contextul epistolelor lui Pavel dar şi al altor epistole nu indică această legătură, ci dimpotrivă, pare să-l considere pe Iacob doar unul dintre „stâlpii” creştinismului, alături de Chefa şi Ioan.
      Acelaşi Iacob, „fiul lui Iosif şi fratele lui Isus” apare şi într-o inscripţie de pe un osuar apărut în anul 2002 şi promovat intens de Societatea de Arheologie Biblică. Principala problemă legată de acest osuar este că a apărut pentru prima dată din colecţia unui oarecare Oded Golan, inginer, colecţionar şi… falsificator de antichităţi, care a pus la punct o întreagă reţea internaţională de plasare a artefactelor falsificate, pe care le producea cu ajutorul unor experţi într-un atelier special amenajat, unde au fost descoperite şi numeroase alte artefacte în curs de fabricare.
      ♦  Tacitus, Suetonius, Pliniu, şi alţi autori care sunt citaţi au în comun faptul că nu au trăit în perioada în care se presupune că Isus ar fi trăit: nici măcar Josephus nu prea poate fi considerat contemporan, întrucât s-a născut în anul 37; iar ceilalţi autori care se referă la creştinismul timpuriu s-au născut şi mai târziu. Unicele surse din primul secol care vorbesc despre el sunt cei care deja credeau în el; nimeni altcineva nu l-a menţionat şi nu a auzit nimic despre el înainte de-a fi divinizat de creştini, iar când ajunge să fie discutat, Isus este prezentat aşa cum apare în descrierea creştinilor - adică sursele sunt chiar cei ce credeau în el, adică cei a căror evanghelii ar trebui susţinute de aceste surse; menţionările reprezintă câte un paragraf scurt, uneori doar câteva cuvinte, iar uneori chiar şi acele paragrafe sunt interpolări realizate mult mai târziu - cea mai timpurie referire la citatul din Tacitus, de pildă, datează din… secolul al XV-lea ! Până atunci, absolut nimeni nu a remarcat referinţa la Isus… sau citatul aceasta nu a existat în original. Dar chiar dacă ar fi autentice, aceste menţionări reprezintă doar relatarea convingerilor creştinilor aşa cum le descriu aceştia, şi nu reprezintă confirmarea evenimentelor în sine. Un ziar care menţionează înfiinţarea sau activităţile Bisericii Scientologice poate fi o dovadă a existenţei cultului, dar în nici un caz nu reprezintă dovada existenţei lui Xenu.

      În concluzie:
Biblia nu este o relatare istorică după nici un criteriu onest, şi în afara bibliei nu există surse independente autentice care să confirme existenţa lui Isus. Argumentele în favoarea ipotezei se bazează fie pe erori de logică, fie pe falsuri, fie pe principii inacceptabile şi duc la rezultate demonstrabil eronate.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

1. Isus în istorie

      Dacă aţi ruga pe cineva să prezinte, pe scurt, istoria creştinismului de la întemeiere până în prezent, probabil că imaginea ar fi, mai mult sau mai puţin, cam aceasta: Isus a propovăduit, apoi a fost răstignit de romani; apostolii s-au împrăştiat în toată lumea, povestind lumii despre mesajul lui, întemeind astfel biserica creştină. Romanii i-au persecutat la început pe creştini, până când Constantin cel Mare a legalizat creştinismul, iar mai apoi Teodosiu a oficializat-o, şi astfel creştinismul s-a răspândit în toată Europa, menţinând de aproape două mii de ani tradiţiile fondate de Isus.
      Deşi de obicei consensul experţilor într-un anumit domeniu reprezintă varianta cea mai probabilă de-a fi corectă, în acest caz specific îndrăznesc să contrazic istoricii „la ei acasă”, în chiar domeniul lor.
      Nu adopt atitudinea unui creaţionist. Nu consider că istoria ca ştiinţă ar fi eronată, nici că istoricii ar fi incapabili, sau că metodele folosite ar fi greşite. Ceea ce intenţionez să arăt este că, pornind de la dovezile existente şi folosind chiar metodele istorice convenţionale, o anumită concluzie - cea a unui Isus istoric - nu este justificată. Principalul argument în favoarea istoricităţii lui Isus este consensul istoricilor, însă investigând mai atent care este motivul pentru care cei mai mulţi istorici acceptă că Isus ar fi fost persoană reală, cu alte cuvinte cauza din spatele consensului, apelul la consens devine un simplu argument circular. În realitate, este vorba de o inerţie mai degrabă decât de un consens obţinut în urma unor dezbateri unde să fie cântărite argumentele pro şi contra, la fel cum, până pe la mijlocul secolului XX, consensul istoric era în favoarea existenţei multor personaje biblice (Moise, Iosua), ca ulterior consensul să admită absenţa oricăror dovezi care să indice existenţa acestora, şi să admită că e mult mai probabil ca aceştia să fie persoane fictive. Mult mai important, marea majoritate a istoricilor sunt specializaţi în alte perioade şi alte regiuni, astfel încât, atunci când este vorba de Palestina primului secol, tind să accepte fără investigaţii suplimentare ceea ce susţin cei specializaţi… iar cei care au ales această specializare sunt în marea lor majoritate persoane deja profund religioase, de obicei lucrând pentru instituţii creştine. Astfe, intră în joc şi convingerile sau interesele personale - a-l nega pe Isus ca persoană deja este aproape imposibil pentru un creştin, sau pentru cineva lucrând pentru o instituţie creştină. Aşadar, istoricii preferă să îmbrăţişeze ideea pre-existentă a lui Isus ca persoană reală şi să nu aprofundeze această temă delicată. De exemplu, Bart Ehrman, un istoric specializat în istoria Noului Testament, chiar a afirmat că timp de 30 ani, nu s-a gândit niciodată să se întrebe dacă Isus a fost o persoană istorică reală, aceasta fiind o întrebare pe care „nu a luat-o în serios”. Ipoteza unui Isus mitic nici măcar nu este discutată în universităţi, colegii, sau seminarii. Existenţa unui Isus istoric este considerată deja demonstrată.
      Ipoteza unui Isus mitic a fost propusă încă din secolele trecute, dar a fost în principal ignorată fără a fi adresată de către istorici. Earl Doherty, Frank Zindler, David Fitzgerald sau Robert Price sunt doar câţiva dintre istoricii, arheologii sau lingviştii care au susţinut ipoteza non-istoricităţii. O nouă provocare la adresa consensului a venit în 2014, când istoricul Richard Carrier a publicat o lucrare recenzată, „On the Historicity of Jesus: Why We Might Have Reason for Doubt” („Despre istoricitatea lui Isus: de ce am putea avea motive să ne îndoim”), în care demontează argumentele folosite în mod frecvent în sprijinul ipotezei lui Isus ca persoană istorică, alături de argumente care susţin un Isus pur fictiv. Secţiunile acestui articol care adresează prima fază a creştinismului au la bază în principal analiza lui Carrier.
      Nu trebuie uitat că, indiferent dacă Isus a existat sau nu, caracteristicile esenţiale din perspectiva religiei creştine (miracolele, natura divină şi mai ales învierea) nu sunt acceptate drept evenimente reale, istorice. Doar fanaticii religioşi încearcă să susţină că evangheliile ar reprezenta o relatare istorică 100% corectă. În afara miracolelor atribuite lui Isus, care oricum plasează textul dincolo de limita credibilului, evangheliile conţin şi numeroase contradicţii - Isus este răstignit la ora 3 şi totodată la ora 6; Isus s-a născut înainte de anul 4 îen (în timpul lui Irod), dar după anul 6 en, când Quirinius era guvernator. În privinţa reînvierii, fiecare evanghelie prezintă alt scenariu, cu martori diferiţi, cu alte fiinţe supranaturale care apar, astfel că este imposibil ca toate cele patru evanghelii să fie corecte. Iuda foloseşte cei 30 arginţi pentru a cumpăra un teren, dar moare căzând cu capul înainte… deşi îi returnează şi se sinucide spânzurându-se. Lista poate continua la nesfârşit.
      În afara contradicţiilor interne, numeroase afirmaţii din evanghelii sunt imposibile sau chiar absurde, contrazicând istoria cunoscută, şi chiar logica cea mai elementară. Câteva exemple includ:
   • Presupusul recensământ care ar fi necesitat ca familia lui Iosif ar fi trebuit să meargă la Betleem „pentru ca Iosif era din stirpea lui David”. Ideea este absurdă, pentru că nici un recensământ nu s-a făcut şi nu se face trimiţând locuitorii unui stat în oraşul în care au trăit răs-răs-răs-străbunicii lor. Mai rău, primul recensământ de anvengura celui descris de „Luca” a fost realizat aiba în anul 74, sub domnia lui Vespasian.
   • Uciderea pruncilor, menţionată doar de „Matei”, nu a fost remarcată de nici un alt evanghelist, şi de nici un istoric, şi este contrazisă de „Luca”, care descrie întoarcerea la Ierusalim la câteva zile după naşterea lui Isus.
   • Mergând în momentul răstignirii, obiceiul eliberării unui condamnat în onoarea unei sărbători evreieşti nu este menţionat în nici o sursă, iar un obicei al evreilor nu ar avea mare importanţă pentru un procurator roman, reprezentant al Romei - în mod cert, nu ar putea avea atâta greutate încât procuratorul să se lase convins să elibereze un instigator la revoltă şi totodată un ucigaş al vreunui soldat roman, cu atât mai puţin să fie constrâns de către populaţia cucerită - adică exact cei pe care ucigaşul i-a instigat la revoltă ! Rolul procuratorului era, printre altele, de a zdrobi orice tentativă de revoltă în provincia de care răspundea. Eliberarea unui rebel ar fi putut duce la acuzarea lui Pilat de trădare, şi probabil la executarea lui Pilat. Mai mult, Pilat a fost renumit pentru abuzurile şi cruzimea sa - atunci când populaţia Ierusalimului a protestat faţă de excesele lui, acesta a trimis soldaţi în civil prin mulţime, soldaţi care apoi au măcelărit fără milă protestatari şi trecători. Or, evangheliile ne arată un Pilat care, deşi e convins de nevinovăţia lui Isus, este silit de preoţi şi mulţime să comită o trădare faţă de Roma şi să execute un om nevinovat. Cu greu ar putea fi o relatare mai puţin credibilă… şi totuşi, autorii evangheliilor reuşesc să facă povestea şi mai greu de crezut:
   • Conform relatărilor evangheliilor, acest nevinovat putea vindeca răniţi, putea învia morţi, putea hrăni mulţimi de mii de oameni. Altfel spus, cu un asemenea om alături, o armată romană ar fi fost de neînvins, scăpată de probleme precum aprovizionarea sau pierderile umane. Este aşadar imposibil ca Pilat să fi putut fi convins sau chiar constrâns să-l execute (cu atât mai mult să fie silit de către nişte oameni doar cu puţin deasupra unor sclavi) în loc să încerce să-i câştige colaborarea, fie pentru a sprijini Imperiul Roman, fie chiar pentru a-l ajuta pe Pilat însuşi să devină împărat. Adăugarea unui inorog roz zburător nu ar putea coborî şi mai mult veridicitatea relatării.
   • Evanghelia după Luca descrie o eclipsă solară de 3 ore. Dacă o eclipsă chiar ar putea dura atâta (o eclipsă totală poate dura maxim 7 minute şi 32 secunde, iar una anulară - maxim 12 minute şi 29 secunde) fenomenul ar trebui să fie vizibil în întreaga regiune - evanghelia precizează că întunericul s-a întins „peste toată ţara”. Or, nici un scrib, nici un astronom, nici un istoric nu s-a obosit să noteze nimic despre acest fenomen. Nici măcar ceilalţi evanghelişti nu au menţionat cele 3 ore de beznă.
   • Evanghelia după Matei supralicitează cu un cutremur şi… o invazie de zombie ! Mai precis, Matei 27:52-53 descrie deschiderea mormintelor şi învierea a numeroşi sfinţi, care au intrat apoi în cetate şi au fost văzuţi de mulţi oameni. Evident, nici un alt document (nici măcar celelalte evanghelii) nu au remarcat nici acest eveniment fantastic.
      Şi această enumerare poate fi completată cu nenumărate alte exemple care confirmă dincolo de orice îndoială că evangheliile nu sunt în nici un caz o relatare istorică.
      Revenind la Isus, principalul motiv pentru care Isus este decretat ca fiind bazat pe o persoană reală este datorită aparentei simplicităţi a acestui răspuns la întrebarea „de la ce-a pornit creştinismul ?”. Un iniţiator al cultului care să fi fost deificat este la prima vedere soluţia cea mai elegantă… dacă ignorăm că, aproape fără excepţie, cultele nu se bazează pe vreun zeu venit pe Pământ (sau cineva care spune că este zeul coborât pe Pământ) pentru a iniţia cultul, ci pe „profeţi”, oameni care iau legătura cu zeul şi transmit voinţa lui către oamenii simpli. De la vechile religii şamaniste la islamism şi până la mormonism sau scientologie, majoritatea cultelor nu se bazează pe un sfânt care se proclamă zeu şi este urmat de oameni, ci pe un sfânt care comunică cu un zeu şi îi trasmite mesajele mai departe. Cultele-cargo născute în Pacific în timpul războiului s-au întemeiat pe viziunile unor lideri de cult, deşi zeul „John Frum” a fost descris de toate cultele drept o persoană reală, un salvator care va aduce mântuire… şi avioane încărcate cu marfă pentru cei credincioşi.
      Aplicarea acestei metode a „simplificării” în mod consistent va duce la o istorie mult mai exotică, în care oamenii nu au şi nici nu au avut vreodată un pic de imaginaţie şi nu au inventat niciodată mituri, iar toate legenedele au la bază persoane reale care au fost mitizate: Hercule a existat şi a fost un om foarte puternic; Odin a existat şi a fost un rege înţelept; Greuceanu a fost o persoană reală, un războinic viteaz; chiar şi adversarul lui, Zmeul, a existat ! doar că, evident, n-a fost un monstru, ci, probabil, doar un om nespus de urât şi rău… sau poate doar rău, iar urâţenia fizică să-i fi fost atribuită datorită caracterului ?
      Filozoful Stephen Law a formulat aşa-numitul „principiu al contaminării”, după care o relatare care conţine o parte încredibilă este, în întregime, greu de crezut; partea extraordinară „contaminează” întreaga relatare, subminându-i credibilitatea:

„O dată ce ştim că un factor sau o combinaţie de factori puternică, responsabilă de producerea unor declaraţii false, poate fi în spatele unei porţiuni serioase a unei relatări (de pildă, elemente miraculoase), nu putem avea încredere că acelaşi factor nu este responsabil şi de restul relatării”

      Principiul este aplicat de obicei în mod empiric faţă de afirmaţiile uzuale - dacă un martor afirmă că a fost la magazin şi a cumpărat o sticlă de suc, afirmaţia este de obicei acceptată ca atare; însă, dacă relatarea include un dinozaur în carne şi oase întâlnit pe parcurs, atunci întreaga relatare, inclusiv vizita la magazin şi achiziţia sticlei de suc, trebuie pusă sub semnul întrebării.
      În cazul evangheliilor, pentru a se extrage un Isus istoric, sunt întâi eliminate toate elementele fictive şi incredibile, apoi se prezintă rezumatul rezultatului filtrării ca fiind „credibil”; chiar mai rău, partea de-acum decretată „credibilă” poate fi adusă ca argument pentru a sprijini şi partea incredibilă ! Da, evident, rezumatul comprimat al părţilor non-incredibile este credibil. Doar că asta nu-l face autentic, nici istoric, la fel cum, eliminând zmeii, dracii, transformările în animale, şi partea cu eliberarea Soarelui şi-a Lunii din Greuceanu nu-l transformă pe Greuceanu, acum redus la banalul „un războinic curajos”, într-un personaj istoric. Nu mă-ndoiesc că a existat un războinic, ba sunt ferm convins că au existat chiar sute de mii de războinici viteji de-a lungul istoriei ! Însă Greuceanu rămâne totuşi un personaj fictiv dintr-un text fantastic, şi chiar diluându-l pe bietul erou până-şi pierde toate caracteristicile nu-l va transforma pe Greuceanu în „persoană istorică”. Aplicând aceeaşi tehnică asupra altor texte fantastice va duce, cum am văzut, la transformarea tuturor miturilor în „realitate istorică”. Cu alte cuvinte, Isus e la fel de istoric precum Greuceanu şi Zmeul.

      În concluzie:
Evangheliile nu reprezintă o sursă istorică validă, conţinând numeroase contradicţii şi absurdităţi, şi eşuând la fiecare din criterile istorice pentru stabilirea veridicităţii unei surse. Ipoteza unui Isus ca persoană istorică este extrem de slabă; deşi consensul istoric susţine această ipoteză, aceasta se datorează în principal inerţiei, argumentelor defectuoase, şi convingerilor religioase ale istoricilor, nu dovezilor clare, şi este un simplu apel la autoritate.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii