Why not me?

Sunt om. Asta mă bagă automat în categoria celor care au suferit o agresiune din partea unui alt om. Nu sunt edgy....doar...


Am văzut mulți oameni socati de câte persoane (femei, dar și bărbați) au avut un status din seria #metoo, oameni care se întrebau mai mult sau mai puțin retoric "Dacă ăsta e numărul de femei care declara public că au fost agresate sexual sau nu, oare mai există femei fărăâ astfel de povești?" Eu cred că nu, nu există. Nu exista nici mulți bărbati făra o astfel de poveste. Specia noastră nu este una de care să fiu nemărginit de mândră, uneori.

Dar #notme.

De ce?

Nu am uitat cum moșul din colțul străzii m-a ademenit la 12 ani "să vad cățelușul", pentru ca apoi să încuie ușa în urma mea. Nu am pățit mai mult decât să fiu pipăită și sărutată, și am tăcut pentru că nu am vrut ca tata să meargă la închisoare. Dar primul meu sărut a fost unul fără dinți.


Nu l-am uitat nici pe Endre, care îmi explica "Și eu merit să fiu iubit, nu?" în timp ce mă presa de stâlp, nici cât am frecat cu buretele și piatra ponce ca să mă simt din nou curată.

Nu l-am uitat nici pe amărătul ala care s-a gândit sa mă prindă de mână în timp ce se masturba, la 1 noaptea. O secundă mai târziu își acoperea capul cu brațele întrebând "De ce dai???", în timp ce eu expicam destul de convingător că e o idee proastă să pui mâna pe o femeie care plânge. Nu i-am uitat pe ei. Nu i-am uitat nici pe alții.


#notme, pentru că am o doză de maturitate care mă lasă să înțeleg 2 lucruri:


1: Nu sunt victima lor. De acum și pâna în pânzele albe, nu sunt o victimă. Nu caut simpatie. Nu caut soluții de suprafață, pentru că știu care e soluția. Și soluția nu e o campanie de hashtag.

2: Și aici e miezul. Știu exact unde e problema. (I am very smart.) Și știu că nu are soluții imediate. Nu e ceva ce să rezolvăm în 2017, în 2207 sau în 3017. Dar e ceva ce poate fi ameliorat.

Problema e asta: Suntem oameni. Apex predator. Specia cea mai de succes a planetei. Am ajuns acolo folosind capacitatea de gândire abstractă corelată cu o capacitate de a colabora ca indivizi și cu agresivitatea noastră mare.

Suntem invazivi si agresivi, și de-a lungul timpului asta ne-a ajutat.

Hai să mergem într-o savană oarecare, în anul 40,017 îen, unde un trib de hominizi încearcă sa supraviețuiască. Se luptă cu "forțele naturii", adică cu foamea, cu alți prădători, cu clima, dar și cu alte triburi, pentru a pune mâna pe resurse. Cei mai agresivi ȘI capabili să colaboreze vor primi terenul de vânătoare dorit. E un model brut și simplu, dar care a supraviețuit la nivel individual și tribal, în termeni biologici, până alaltăieri.

Și acum?

Acum avem un apex predator capabil de gândire abstractă si colaborare care se trezește la 6 ca să stea un ceas în trafic pentru a ajunge la locul de muncă unde stă pe scaun 8 ore (cu o jumătate de oră de pauză) ansamblând piulițe pe șuruburi. Sau apăsând un buton pentru a face coggs and sprockets.

Exagerez.


Dar, la sfârșitul zilei, hominidul nostru încălțat are o problemă: are tot testosteronul ala delicios colcăind în vene, împreună cu o cantitate de killer instinct și o grămadă de energie necheltuită.

Și atunci ce fac hominizii moderni?

Aici avem două variante. Atunci când Cineva canalizează energia aia testosteron-războinică în mod constructiv putem vedea competitivitate în domenii benigne. Vedem atleți, manageri, avocați, medici, antreprenori. Toate astea sunt domenii în care poti canaliza energie, agresivitate si competivitate spre folosul tău, și al altora. Managerii de succes sunt warlorzii anului 17. Avocatii și medicii sunt

Și apoi îi avem pe cei necanalizati. Ăștia termină de urlat în trafic si ajung acasă cu capsa pusă, pentru a manifesta calitațile omului din peșteră pe spatele nevestei si al copiilor. Capacitătile lor de războinic si vânător sunt irosite pe microbism și violențe în crâșmă. Minunata lor gândire abstractă e îndreptată spre a-i jumuli pe fraieri.

Și rezolvarea? Vine. Încet, dar sigur, cu cât muncile de maimuțică dresată dispar pentru a face loc muncilor potrivite unui Apex Predator, cu cât competivitatea după reguli civilizate ia locul bătăilor între triburi iar competitiile sportive înlocuiesc încăierările dintre sate.

Am vorbit aici mai mult despre vânător-războinic, și am ignorat femeile. Noi suntem...eh, tot oameni. Capabile de agresivitate, violența și competivitate. Dar, în destule cazuri, suntem moderate de tendințele noastre de cloșcă, precum și de o cantitate de estrogen. Nu suntem îngeri. Suntem doar ceva mai puțin războinice, și ni se aplică în buna măsura aceleasi principii: canalizate în direcțiile bune, defectele noastre sunt atuuri, nu doar pentru noi, ci pentru o societate întreagă.

Nu sunt idealistă. Nici măcar optimistă. Sunt parte a unei specii imperfecte, imperfect adaptate la traiul în marile aglomerări urbane și care pare, uneori, fundamental defectă. Dar, știți ceva? Nu sunt victima ei. Tot ce pot face e să încerc să canalizez agresivitatea celor din jur în direcții constructive. Nimic mai mult.

Între timp, nu sunt o victimă. Și sunt perfect capabila sa scot un ochi celui care ar dori să mă transforme în una. Not me.