În mod normal, istoricii au un set de criterii pe care le aplică relatărilor din documentele analizate, pentru a stabili cât de veridic este conţinutul textului. Dintre acestea, amintim obiectivitatea autorului (în măsura în careaceasta poate fi stabilită, cel puţin - o relatare imparţială a unor evenimente neutre pentru autor e mai credibilă decât una în care autorul încearcă în mod evident să convingă cititorii de o anumită idee), coroborarea mai multor surse indepenedente (dacă mai multe documente independente converg asupra aceleiaşi idei, aceasta este mai credibilă), contemporaneitatea (sursele din perioada evenimentului relatat sunt mai credibile decât cele datate la ani buni după acesta), credibilitatea sursei (textele scrise de istorici recunoscuţi sunt mai credibile decât cele anonime, la fel cum o cronică scrisă după principiile acestui stil este mai credibilă decât o relatare fără elementele caracteristice lucrărilor istorice), relatările martorilor direcţi sunt mai credibile decât cele ce relatează zvonuri, la fel cum manuscrisele originale sunt mai credibile decât copii ale acestora, sau copii ale copiilor; textele în limba originală tind să fie mai credibile decât cele traduse, pentru că traducerile „scapă” unele detalii; frecvenţa apelului la elemente fantastice scade direct proporţional credibilitatea textului, etc etc etc. Or, aplicând evangheliilor toate aceste criterii, acestea eşuează la fiecare dintre punctele de mai sus: ele nu sunt obiective, nu sunt independente - copiindu-se reciproc, au fost scrise la mai bine de 50-60 de ani după presupusele evenimente, de către autori anonimi, relatând în greacă zvonuri transmise prin mai multe generaţii de „tradiţie orală” ( adică un joc de „telefon fără fir” de-a lungul deceniilor ) despre evenimente fantastice produse într-o regiune unde se vorbea ebraica şi aramaica, şi având ca scop nu relatarea unei istorii, ci propaganda religioasă. Evangheliile sunt sursele cele mai puţin credibile cu putinţă.
Este evident că atât Pavel cât şi autorii evangheliilor nici măcar nu au încercat să fie obiectivi, sau să relateze un eveniment istoric; textele lor au fost scrise exact cu scopul promovării religiei, al atragerii, convertirii şi întăririi convingerilor celor deja convertiţi la creştinism. Textele în sine nu sunt mai utile ca surse istorice decât sunt descrierile dintr-o reclamă turistică ca sursă pentru detalii geografice sau economice… sau mai utile decât reclamele la un remediu medical alternativ pentru determinarea proprietăţilor curative ale remediului căruia i se face reclamă.
♦ Cu toate acestea, una din analogiile pe care le fac creştinii este cea între scrierile biblice despre Isus şi cele despre Socrate, Cezar, Alexandru cel Mare, sau alte persoane istorice. Diferenţa majoră este că relatările despre persoanele respective nu prezintă persoanele ca fiinţe supranaturale, nu includ miracole (sau, dacă o fac, acestea sunt marginale, şi pot fi uşor explicate ca interpretarea greşită a unor fenomene naturale) şi mai ales nu încearcă să întemeieze şi să promoveze un cult bazat pe venerarea lui Socrate sau a lui Cezar. Textele care-i menţionează nu au suferit sute de corectări, modificări şi interpolări, cum au păţit textele biblice, şi nu se contrazic reciproc în toate privinţele. De asemenea, în ciuda afirmaţiilor apologiştilor, pentru multe din persoanele citate ca exemplu chiar există surse istorice contemporane care să-i menţioneze, în unele cazuri surse critice (Socrate a fost ironizat de Aristophan), iar în alte cazuri chiar texte scrise de persoana în cauză (de exemplu, în cazul lui Cezar), ceea ce nu există în cazul lui Isus. Iar pentru multe personalităţi istorice importante, există şi artefacte materiale, de la monumente care le menţionează la monede bătute în numele regilor sau împăraţilor, care reprezintă confirmări independente importante în favoarea existenţei personajului.
Răspunsul uzual al celui care a propus comparaţia este să sublinieze că asemenea artefacte nici nu sunt de aşteptat în cazul lui Isus. De acord, chiar dacă acesta a existat, nu este de aşteptat ca istoricii şi cronicarii să fi remarcat un profet printre mulţi alţii, un om simplu, „din popor”, care propovăduia prin Palestina. Cu atât mai puţin nu trebuie aşteptate monede bătute cu chipul lui sau monumente ridicate în cinstea lui. Însă asta este doar o manevră lipsită de onestitate pentru a distrage atenţia de la faptul concret că Cezar şi Alexandru cel Mare sunt mult mai bine atestaţi, atât de texte istorice autentice cât şi de artefacte materiale care confirmă textele, şi este absurdă pretenţia menţinerii gradului confirmării lui Cezar oferit de combinaţia de texte istorice şi artefacte, şi în acelaşi timp ignorarea artefactelor care-l confirmă pe Cezar sub pretextul că „acestea nu sunt de aşteptat pentru Isus”. Nu sunt de aşteptat, într-adevăr, dar asta nu înseamnă decât că Cezar şi Alexandru cel Mare sunt mult mai bine atestaţi istoric decât ar putea fi Isus, iar faptul că există mai multe texte despre Isus decât despre Cezar (ignorând pentru moment calitatea, sursele sau perioada scrierii acestor texte) nu poate compensa existenţa unor dovezi independente pentru aceştia. Pentru că, în fond, acesta este argumentul comparaţiei cu aceste personalităţi: „există mai multe texte care vorbesc despre Isus decât texte care-l menţionează pe Cezar, deci Isus este mai bine atestat decât Cezar”. Or, evident, faptul că există mai multe copii realizate după un manuscris nici nu demonstrează autenticitatea textului în sine, nici nu echivalează cu dovezile arheologice.
Poate chiar mai important pentru stabilirea istoricităţii, un factor de cele mai multe ori ignorat cu desăvărşire în asemenea analogii, este analiza textului în sine. Asta pentru că există mai multe tipuri de literatură, cu caracteristici proprii, şi, în timp ce sursele care vorbesc despre alte persoane istorice se încadrează mai mult sau mai puţin în stilul unei cronici (conţinând, de exemplu, prezentarea autorului, a calificării sale, citarea surselor şi metodologia folosită - chiar dacă aceasta este doar înregistrarea ca atare a tuturor zvonurilor, miturilor şi legendelor pe marginea unui subiect, cum este cazul unora din aceste lucrări), evangheliile nu se încadrează nici pe departe în acest stil, fiind concepute şi scrise ca opere fictive, cu evenimentele succedându-se în ordinea necesară pentru construirea unor structuri literare, concepând decorurile pe baza altor cronici, sau fiind scrise pentru a corecta „erorile” mesajului altei evanghelii. Este similar cu compararea unei relatări difuzate la televizor într-o emsiune de ştiri cu una prezentată în cadrul unui film - da, ambele sunt informaţii trasmise prin televiziune, dar contextul în care apar este cel care stabileşte dacă informaţiile se referă la evenimente reale, sau sunt prezentate pentru a stabili decorul necesar acţiunii din film.
♦ Un alt principiu prin care s-a încercat să se dea crediblitate relatărilor evangheliilor a fost aşa-numitul criteriu al ruşinii, adică prezentarea unor elemente negative despre Isus sau despre religie - de pildă, faptul că nişte femei sunt puse ca martori ai învierii, deşi mărturia unei femei nu era considerată la fel de valoroasă precum a unui bărbat - ar fi un element indicând spre realism: „dacă povestea ar fi fost inventată, atunci cu siguranţă martorii ar fi fost bărbaţi, ca să fie mai convingător !”. Adică, doar pentru că este incredibil, este declarat cu atât mai credibil ! Dincolo de absurdul contradicţiei, acest principiu pune elementul discutat într-o perspectivă foarte superficială a unei false dihotomii, „ori e 100% adevărat, ori autorul a scornit complet gratuit şi fără nici un scop ideea”, şi ignoră numeroase alte variante posibile, de la „autorul nu a înţeles bine ce i s-a spus” la faptul că povestea poate fi inventată şi totuşi autorul să introducă acel element cu un anumit scop - de pildă, în cazul de mai sus, să sublinieze mesajul atât de frecvent din evanghelii al importanţei „celor umili”, „celor smeriţi”, a „celor din urmă” care „vor fi cei dintâi”.
Un alt element presupus jenant a fost răstignirea lui Isus. Conform apologiştilor, pentru primii creştini, moartea lui Isus a fost o dezamăgire profundă, ei concepând un Isus nemuritor care să îndeplinească profeţia mesianică de eliberare a Israelului; dacă nu ar fi murit cu-adevărat, ei n-ar fi spus aşa ceva ! Nici nu s-ar fi gândit la asta ! Doar că… în realitate, există profeţii în Vechiul Testament privind chiar execuţia şi reînvierea salvatorului (în cartea lui Daniel, în Isaia, în Psalmi), astfel încât afirmaţia că o execuţie a „Celui Ales” ar fi fost o surpriză nu este corectă. Dimpotrivă, pentru cei ce luau acea profeţie în serios, execuţia era necesară. De asemenea, după cum vom vedea puţin mai târziu, moartea şi reînvierea zeului sunt în mod evident şi obligatoriu elementele centrale ale tuturor miturilor zeilor morţi-şi-reînviaţi, iar creştinismul este unul dintre acestea. Toate miturile respective folosesc chiar acelaşi cuvânt grecesc, „Pathos” („Patimă”), pentru a descrie execuţia sau cel puţin suferinţa prin care toţi aceşti zei trec pentru a câştiga dominanţa asupra morţii.
♦ Trebuie discutat tot aici şi despre numărul de manuscrise ale evangheliilor. Apologiştii creştini prezintă un număr mare, de ordinul miilor de manuscrise datând din primele secole drept un argument privind autenticitatea evangheliilor. Ceea ce nu menţionează este haosul privind situaţia manuscriselor creştine din primele secole. În primul rând, istoricii înţeleg prin „manuscris” orice fragment, oricât de mic, care poate fi identificat ca parte a unui text. Apologiştii vorbesc de „manuscrise” ca şi cum ar fi vorba de texte integrale, care s-ar susţine reciproc; în realitate, multe manuscrise sunt fragmente din câte o pagină, uneori fragmente minuscule, având doar câteva cuvinte. Majoritatea manuscriselor sunt copii realizate după un alt manuscris - transmiterea şi acumularea unor erori de la copie la copie poate fi folosită pentru a determina o „descendenţă” a copiilor - însă copiile nu constituie o atestare independentă. De asemenea, există nenumărate diferenţe - atunci când nu sunt copiate cuvânt cu cuvânt şi eroare cu eroare, atunci fiecare manuscris prezintă un număr impresionant de diferenţe faţă de celelalte manuscrise. Iar manuscrisele cele mai vechi prezintă variaţiile cele mai mari. Există două biblii integrale, Codex Siniaticus şi Codex Vaticanus, datând din secolul IV, şi care diferă atât una faţă de cealaltă, cât şi faţă de variantele bibliilor moderne. Cel mai vechi manuscris este o porţiune infimă din Evanghelia după Ioan, din care se poate distinge un singur cuvânt întreg, datând de pe la mijlocul primului secol. Al doilea manuscris ca vechime conţine fragmente dintr-o evanghelie necunoscută. Numeroase texte prezintă indicii de corecturi şi completări, fie ele intenţionate sau nu. Numeroase texte sunt contrafăcute, fiind frecvent revizuite sau cenzurate pentru a indica teologia revizorilor, mai degrabă decât a autorului original. Au fost reconstituite zeci de evanghelii, de epistole, de cărţi similare „Faptelor Apostolilor”, contrazicându-se între ele şi contrazicând total evangheliile canonice. Au fost scrise cărţi întregi, descriind o adevărată babilonie a manuscriselor creştine din primele trei secole. Situaţia poate fi rezumată în câteva cuvinte: în prezent, nimeni nu are nici cea mai vagă idee ce anume conţineau evangheliile originale; manuscrisele din primele secole de creştinism diferă extrem de mult între ele, conţin relatări care nu apar niciunde altundeva sau nu conţin relatări care apar în evangheliile de azi, se dovedesc a fi părţi ale unor evanghelii necunoscute, sau îmbunătăţiri ale altor texte mai vechi. Schimbările de teologie aduc după sine cenzura şi/sau revizuirea textelor. Evangheliile şi epistolele care au fost canonizate în secolul al IV-lea sunt rezultatul a câteva sute de ani de asemenea „tratamente”, şi nu există nici un indiciu privind sursa care a stat la baza acestor texte. Mult mai important, chiar dacă toate fragmentele ar fi consistente şi nu ar exista nici măcar o diferenţă între ele, asta nu ar demonstra decât transmiterea evangheliilor cu fidelitate de-a lungul timpului, dar nu ar ajuta cu nimic la stabilirea autenticităţii fenomenelor descrise în ele. Sutele de reviste de aventuri consistente între ele care descriu de peste 50 ani aventurile lui SpiderMan nu demonstrează existenţa supereroului, nici prin număr, şi nici prin consistenţa revistelor de azi cu cele originale, din 1962, iar trecerea a încă două mii de ani nu ar schimba asta.
♦ Alt argument care ar trebui să susţină veridicitatea învierii ar fi martirii, faptul că „apostolii s-au lăsat torturaţi şi ucişi pentru ceea ce ştiau că e adevărat, nu s-ar fi lăsat ucişi pentru ceva fals. Prima problemă e că există o mulţime de martiri şi în multe alte religii. Oamenii sunt dispuşi să moară pentru ceea ce cred ei că este adevărat, dar convingerea lor nu este în nici un caz o demonstraţie că ceea ce cred chiar este adevărat. Sinuciderea celor 39 de membri ai sectei „Poarta Raiului” nu demonstrează că o navă extraterestră le-a recuperat sufletele pentru a-i reîncarna în alte corpuri, deşi ei au fost suficient de convinşi de aceasta. În al doilea rând, existenţa, propovăduirea şi martiziarea apostolilor sunt relatări preluate… tot din Biblie ! Deci, echivalentul demonstrării realităţii magiei descrise în cărţile cu Harry Potter… prin apelul la sacrificiul mamei lui Harry Potter: „Dacă magia n-ar fi fost reală, ea nu s-ar fi temut pentru viaţa lui Harry, şi evident nu s-ar fi aruncat între el şi bagheta vrăjitorului cel rău !” Sacrificiul ei demonstrează autenticitatea magiei în exact aceeaşi măsură în care martiriul apostolilor demonstrează autenticitatea bibliei.
♦ Un alt criteriu propus a fost consistenţa lui Isus: „caracteristicile care converg asupra unui Isus consistent sunt probabil bazate pe o persoană reală”. Problema este că, aplicând această metodă, a fost „demonstrată” existenţa lui Isus ca eretic, ca revoluţionar, ca profet apocaliptic, ca profet mesianic, ca magician, ca mistic, ca înţelept, ca rabin conservator, ca învăţător sau educator, ca pacifist, ca revoluţionar violent, ucis în timpul unui raid asupra templului (!), ca alienat care auzea voci şi se credea divin… sau ca fiinţă supranaturală autentică, şi multe alte variante de Isus. Adică, nu există nici un strop de consistenţă. Chiar existenţa tuturor acestor variante de Isuşi istorici sunt suficiente pentru a pune la îndoială „consensul” istoricilor în privinţa lui Isus - chiar există vreun consens, dacă istorici diferiţi consideră că aceleaşi texte sunt dovezi pentru atâtea variante mutual exclusive ? Ar fi mai corect să spunem că un consens atât de diferit şi contradictoriu nu este un consens, şi, chiar dacă personajul din evanghelii Isus este bazat pe o persoană reală, portretul acesteia nu mai poate fi recuperat.
♦ O sursă independentă de biblie citată de creştini este istoricul Flavius Josephus; Eusebiu, un creştin din secolul IV, citează un pasaj al lui Josephus care îl menţionează pe Isus referindu-se la el ca fiind Mesia, menţionează realizarea de miracole, şi răstignirea de către Pilat. Eusebiu este primul care face vreo referire la acest pasaj, deşi şi alţi autori creştini din perioada anterioară au comentat textele lui Josephus. De asemenea, nu există textele originale ale lucrării lui Josephus, cele mai timpurii copii fiind realizate de creştini în secolul XI, iar acestea au fost realizate pe baza unui singur manuscris - chiar cel folosit de Eusebiu. Întâmplător, acest manuscris i-a aparţinut iniţial lui Origen, alt autor creştin… care, la timpul lui, a afirmat că nu poate oferi alte surse decât evangheliile pentru viaţa lui Isus. Ca şi cum el nu ar fi găsit vreun citat referitor la Isus niciunde în Josephus. Şi alţi autori timpurii (Photius, Justin sau Clemens) au susţinut că Josephus nu l-a menţionat pe Isus. Toate acestea sunt suficiente pentru a pune la îndoială autenticitatea pasajului în sine. Dar chiar şi aşa, pasajul este extrem de dubios: Josephus, un evreu ne-creştin, nu s-ar fi putut referi la Isus ca fiind Mesia; stilul pasajului este diferit de cel al lui Josephus, însă caracteristic autorului evangheliei după Luca. Mai mult, pasajul anterior acestei interpolări se referă la Pilat trimiţând soldaţii să masacreze evreii din Ierusalim, iar paragraful următor celui care se referă la Isus începe cu „Cam tot pe atunci, o altă tristă calamitate i-a devastat pe evrei”. Este destul de evident că întreaga referire la Isus a fost pur şi simplu adăugată, probabil chiar de Eusebiu, fără să fi existat în original. De altfel, Eusebiu a fost responsabil de numeroase alte falsificări de date, texte, scrisori, şi chiar de rescrierea istoriei bisericii în repetate rânduri.
♦ O referinţă a lui Josephus la procesul lui Iacob, „frate al lui Isus, căruia i se spunea cristos”, executat în anul 62 de Ananus ben Ananus, ceea ce pare a implica existenţa lui Isus… dacă pasajul ar fi autentic. Conform relatării, în urma execuţiei acestui Iacob, evreii au fost atât de revoltaţi, încât s-au plâns regelui Agripa, care i-a retras titlul lui Ananus şi l-a numit în locul lui pe Isus. Or, execuţia unui creştin care a abandonat iudaismul şi a trecut la o religie văzută ca falsă de evrei cu greu ar fi trezit sentimente de indignare în rândul evreilor. Mai departe, o referinţă la „fratele lui Isus, căruia i se spunea cristos" ar fi trebuit urmată imediat de o explicaţie a termenului „cristos”: cine i-a spus astfel, de ce, şi mai ales, cine a fost acest Isus - să nu uităm că Josephus, un autor foarte atent, care explica fiecare termen necunoscut, scrie acest text pentru romani, nefamiliarizaţi cu povestea creştină. Absenţa acestor explicaţii, atât aici cât şi la celalată referinţă a lui Josephus la Isus, susţin ipoteza unor interpolări ulterioare, realizate de un creştin; explicaţia cea mai probabilă este că Josephus a scris despre „Iacob, frate al lui Isus”, un scrib creştin a crezut că referinţa ar fi la Isus şi a notat pe marginea manuscrisului „căruia i se spunea cristos”, iar cei care au copiat textul ulterior au introdus această precizare în text. Sunt cunoscute numeroase alte cazuri de manuscrise în care notaţii sau comentarii realizate pe marginea textului au fost introduse în textele ulterioare ca şi cum ar fi făcut parte din textul iniţial. Mai mult, absenţa vreunei explicaţii privind indentitatea acestui Isus, fratele victimei, dispare după câteva cuvinte, când Josephus introduce alt Isus, sau Yeshoua: Yeshoua ben Damneus, cel care-l va înlocui pe Ananus la câteva luni după ce acesta a ordonat execuţia lui Iacob, „frate al lui Isus”. Astfel, povestea are sens: Ananus l-a ucis pe Iacob, evreii s-au plâns regelui Agripa, care îl înlocuieşte pe Ananus cu fratele celui ucis: Isus: fiul lui Damneus. Introducerea unui alt Isus în poveste, unul necunoscut de cititori, ar fi constituit o sursă de confuzie pe care Josephus nu ar fi comis-o; în realitate, relatarea îi are ca subiect pe Iacob şi Isus fiii lui Damneus, şi nu are legătură cu Isusul creştin.
Iacob este considerat fratele lui Isus pe baza unui singur verset - Galateni 1:19, unde se referă la „Iacov, fratele Domnului”. Puţin mai departe, în Galateni 2, Pavel respinge autoritatea lui Chefa şi a lui Iacob, de parcă nu ar avea cunoştinţă că „cei doisprezece”, sau Chefa şi Iacob l-ar fi cunoscut pe Isus cât acesta a trăit, sau că Iacob ar fi fost frate biologic al lui Isus, şi se consideră egal cu ei pe baza viziunilor sale. Mai mult, Epistola lui Iuda începe cu prezentarea autorului: „Iuda, rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacob”. Dacă Iuda ar fi fost frate al lui Iacob iar Iacob ar fi fost frate cu Isus, fără îndoială că Iuda ar fi preferat să sublinieze legătura biologică cu Isus. Chiar dacă scrisoarea nu este autentică, autorul s-a pretins frate al unei persoane importante din creştinism - dacă în momentul scrierii Iacob ar fi fost considerat fratele biologic al lui Isus, autorul ar fi apelat la autoritatea lui Isus ca „frate”. Este mai plauzibil ca Iacob să fi fost transformat în frate biologic al lui Isus mai târziu, în tradiţia bisericii. În acest caz, fie Pavel nu s-a referit deloc la Iacob ca „frate”, iar cuvintele să fi fost interpolate, fie, dacă a făcut-o, să fi folosit sintagma ca sinonim pentru „creştin” - atât în epistole cât şi în Faptele Apostolilor, toţi creştinii se numeau „fraţi” sau „fraţi ai Domnului”, iar în Romani 8:29, Pavel ne spune că aleşii […au fost hotărâţi] să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi.”). Astfel, „fratele Domnului” sau „sora Domnului” este de fapt un titlu folosit de toţi creştinii; iar Iacov era „fratele Domnului”, adică creştin, şi nu „fratele biologic lui Isus”. De altfel, dat fiind că Pavel se referă în numeroase ocazii la creştini ca „fraţi ai Domnului”, dacă ar fi folosit cuvântul în celălalt sens şi ar fi vorbit despre fratele biologic, ar fi precizat acest lucru, tocmai pentru a nu lăsa loc de îndoială. Dar pentru Pavel, unicul sens al cuvântului „frate” asociat cu Isus pare să fie cel generic, de „creştin”.
Altfel spus, deşi Noul Testament are un verset în care Iacob este denumit „fratele Domnului” (şi doar un singur verset), contextul epistolelor lui Pavel dar şi al altor epistole nu indică această legătură, ci dimpotrivă, pare să-l considere pe Iacob doar unul dintre „stâlpii” creştinismului, alături de Chefa şi Ioan.
Acelaşi Iacob, „fiul lui Iosif şi fratele lui Isus” apare şi într-o inscripţie de pe un osuar apărut în anul 2002 şi promovat intens de Societatea de Arheologie Biblică. Principala problemă legată de acest osuar este că a apărut pentru prima dată din colecţia unui oarecare Oded Golan, inginer, colecţionar şi… falsificator de antichităţi, care a pus la punct o întreagă reţea internaţională de plasare a artefactelor falsificate, pe care le producea cu ajutorul unor experţi într-un atelier special amenajat, unde au fost descoperite şi numeroase alte artefacte în curs de fabricare.
♦ Tacitus, Suetonius, Pliniu, şi alţi autori care sunt citaţi au în comun faptul că nu au trăit în perioada în care se presupune că Isus ar fi trăit: nici măcar Josephus nu prea poate fi considerat contemporan, întrucât s-a născut în anul 37; iar ceilalţi autori care se referă la creştinismul timpuriu s-au născut şi mai târziu. Unicele surse din primul secol care vorbesc despre el sunt cei care deja credeau în el; nimeni altcineva nu l-a menţionat şi nu a auzit nimic despre el înainte de-a fi divinizat de creştini, iar când ajunge să fie discutat, Isus este prezentat aşa cum apare în descrierea creştinilor - adică sursele sunt chiar cei ce credeau în el, adică cei a căror evanghelii ar trebui susţinute de aceste surse; menţionările reprezintă câte un paragraf scurt, uneori doar câteva cuvinte, iar uneori chiar şi acele paragrafe sunt interpolări realizate mult mai târziu - cea mai timpurie referire la citatul din Tacitus, de pildă, datează din… secolul al XV-lea ! Până atunci, absolut nimeni nu a remarcat referinţa la Isus… sau citatul aceasta nu a existat în original. Dar chiar dacă ar fi autentice, aceste menţionări reprezintă doar relatarea convingerilor creştinilor aşa cum le descriu aceştia, şi nu reprezintă confirmarea evenimentelor în sine. Un ziar care menţionează înfiinţarea sau activităţile Bisericii Scientologice poate fi o dovadă a existenţei cultului, dar în nici un caz nu reprezintă dovada existenţei lui Xenu.
În concluzie:Biblia nu este o relatare istorică după nici un criteriu onest, şi în afara bibliei nu există surse independente autentice care să confirme existenţa lui Isus. Argumentele în favoarea ipotezei se bazează fie pe erori de logică, fie pe falsuri, fie pe principii inacceptabile şi duc la rezultate demonstrabil eronate.
Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu