• Cultul lui Zamolxis al geţilor, care, conform lui Herodot, îl considera pe Zamolxis fiind un om real care ar fi devenit zeu, a revenit printre discipolii lui, le-a promis viaţă veşnică, a dispărut timp de trei ani, timp în care adepţii lui l-au considerat mort, apoi a revenit printre ei.
• Cultul zeiţei sumeriene Inanna, a cărei mitologie conţine relatarea unei coborâri în Lumea de Dedesubt, unde este dezbrăcată, umilită, ucisă şi atârnată într-un cârlig, ca peste trei zile să reînvie. Regăsim şi în acest mit umilirea zeului, în acest caz a zeiţei - conform criteriului elementelor negative care ar demonstra autenticitatea unei relatări, şi această coborâre în Infern a Inannei ar trebui considerată reală. • Zeul Tammuz (Dummuzi), consortul Innanei, era şi el venerat ca un zeu care trecea prin moarte apoi reînvia. Iezechiel 8:14 confirmă că existau adepţi ai acestui zeu chiar şi printre evreii din Ierusalim, cu mult înaintea erei noastre. • Despre cultul lui Mithras există numeroase referinţe ale autorilor creştini timpurii, care criticau acest cult ca fiind „o copie diavolească a celui creştin”, de la baia rituală (botez) la folosirea vinului şi a pâinii în comuniunile de iniţiere. Fără ca Mithras să fie un zeu care să treacă prin moarte şi apoi reînviere, ca ceilalţi zei, a trecut totuşi printr-o încercare deosebit de dificilă, în urma căreia a învins moartea, şi este o religie a salvării, în care adepţii vor beneficia de viaţă veşnică. Primele menţiuni ale lui Mithras datează din anul 1500 îen, şi cultul lui persistă până la interzicerea cultelor „păgâne” în Imperiul Roman; având o foarte largă răspândire geografică şi ca durată, cultul lui Mithras a inclus numeroase forme de veneraţie, având numeroase mituri distincte. Pe Dealul Vaticanului era iniţial un templu dedicat lui Mithras, şi elemente din cultul lui persistă până în ziua de azi în creştinism - titlui Papei a fost preluat de la „papa”, „tatăl”, titlu dat lui Attis - varianta frigiană a lui Mithras; până şi mitra care acoperă capul Papei şi al altor lideri creştini poartă chiar numele acestui zeu. Există indicii că creştinismul timpuriu a fost puternic influenţat de acest zeu.
• Cultul lui Dyonisus, zeul vinului la greci, includea numeroase elemente regăsite şi în creştinism, de la ideea morţii şi reînvierii zeului la ideea vieţii de după moarte. Scriitorii creştini precum sfântul Iustin vor acuza mai târziu şi cultul dyonisian de „parodierea diavolească a creştinismului”… deşi acest cult predata creştinismul. Conform explicaţiei teologilor creştini de atunci, Satana a interpretat Vechiul Testament pentru a identifica elemente ale creştinismului şi apoi a fondat culte care să imite ritualurile creştine înainte de fondarea creştinismului, pentru a produce impresia că şi creştinismul ar fi tot un mit.
• Despre cultul lui Jupiter Dolichenus, rezultat al sincretismului dintre Baal şi Jupiter, zeul suprem al romanilor, nu s-au păstrat multe date, dar se pare că şi aceasta rezerva iniţiaţilor taine privind moartea şi reînvierea lui Jupiter Dolichenus pentru a oferi adepţilor cultului viaţa veşnică. • Osiris, zeul egiptean, a fost ucis şi a reînviat pentru a domni ca zeu al morţii; iniţial, aceasta era asociată cu „moartea” (semănarea) şi „reînvierea” (germinarea) cerealelor în sezonul agricol; ritualurile practicate în onoarea sa de religia-mister dedicată includeau scene jucate de actori, care prezentau uciderea şi reînvierea lui Osiris ca evenimente istorice reale. Doar iniţiaţilor li se prezenta partea ascunsă a mitului, cea în care uciderea şi reînvierea s-ar fi produs de fapt într-un tărâm spiritual.
♦ În spatele diferenţelor, şi alte mistere (al lui Romulus, al lui Adonis, şi multe altele din Imperiul Roman) conţin aceleaşi elemente comune, care apar şi în creştinism: fiul sau fiica zeului se încarnează, trece printr-un sacrificiu care îi dă putere asupra morţii - de obicei este executat, apoi reînvie, şi îşi va salva adepţii de la moarte, oferindu-le o viaţă veşnică după moarte. Ritualurile de aderare la cult implicau un botez în foarte multe din acestor mistere. Probabil că nu mai trebuie menţionat, toţi aceşti zei sunt personaje fictive, însă mitologiile construite în jurul lor îi descriu ca fiind persoane reale, care au trăit pe Pământ, printre oameni. Trebuie făcută o paranteză pentru a menţiona un mit, de data asta un mit modern, promovat în documentare pseudoistorice, conform căruia toţi aceşti zei ar fi avut un mit identic cu al lui Isus (naşterea dintr-o virgină în data de 25 decembrie, 12 apostoli, răstignirea şi reînvierea după trei zile, aceleaşi titluri, etc etc etc). În mare parte, aceste informaţii sunt false. Trebuie reţinut că religia creştină nu a fost o copie a vreunei alte religii; ci s-a format după acelaşi tipar şi prin aceeaşi metodă cu celelalte religii. Asta nu-l face o religie plagiat, la fel cum nici cultul lui Osiris nu este plagiat după cel al lui Mithras. Toate aceste religii ale zeilor care mor şi reînvie se datorează influenţei elenistice şi au elemente comune, dar fiecare îşi păstrează şi particularităţile datorate religiei iniţiale. Naşterea dintr-o virgină nu este un element central în mitologiile altor religii; mai mult, apare doar în două din cele patru evanghelii. În majoritatea miturilor, Isis l-a conceput pe Osiris printr-un act sexual cu Horus, soţul ei, pe care l-a reînviat special în acest scop, înlocuindu-i penisul pierdut cu unul din aur. Virginitatea ei, dacă ar mai fi existat după căsătorie, a dispărut în acest moment. Este posibil să fi existat o variantă în care Osiris să fi fost conceput de o virgină, însă acest element este o variaţie a mitului, nu forma cea mai comună. De asemenea, până în secolul IV, Isus nu a avut o dată de naştere specifică; majoritatea zeilor enumeraţi mai sus nu au nici ei vreo dată anume a naşterii, deşi solstiţiul de iarnă este asociat frecvent cu reînvierea zeilor solari. Numărul 12 este semnificativ pentru evrei, ca o aluzie la cele 12 triburi, dar nu neapărat şi pentru alte popoare - şi, într-adevăr, nici unul dintre zei nu are 12 apostoli, sau discipoli. Exemplele ar putea continua, dar esenţa este că foarte multe din informaţiile din Zeitgeist sunt fie false, fie distorsionate. Există similitudini frapante între creştinism şi alte religii, dar acestea vizează esenţa şi nu detaliile. Mitul unei conspiraţii romane a fost propus de Joseph Atwill: Isus şi cultul creştin au fost inventate de romani pentru a produce o religie concurentă cu iudaismul şi pentru a ţine astfel sub control evreii din Palestina. Argumentul principal al acestei ipoteze constă în sublinierea analogiilor dintre „Războaiele Evreilor” a lui Josephus şi relatările evangheliilor, şi modul în care ambele prezintă aceleaşi secvenţe de evenimente şi de locaţii. Concluzia lui Atwill este că… „aristocraţii romani au scris Noul Testament”, concluzie uneori prezentată sub titlul „s-a găsit o mărturisire din vechime: „l-am inventat pe Isus !””. Nu s-a descoperit nici o asemenea mărturisire, şi există numeroase probleme în această ipoteză; principalul defect este absenţa elementului care să lege inspirarea din textele lui Josephus de artistocraţii romani, şi absenţa oricărui indiciu al unei conspiraţii, a unei intenţii de-a crea o religie. De acord, autorii evangheliilor au folosit textele lui Josephus ca sursă - acest lucru este evident mai ales la „Luca”, dar de aici până la concluzia „deci au fost romanii !” mai este necesar un pas. Mai important, nu există vreun element care să sugereze o conspiraţie în locul unei simple inspiraţii în crearea unei evanghelii care nici nu era destinată să fie interpretată ca istorie. De asemenea, faptul că Noul Testament, aşa cum este înţeles acum, a fost format abia în secolul 4, când creştinii au ales cărţile „oficiale”, contradicţiile dintre evanghelii sau dintre epistole, care indică autori cu opinii opuse încercând să-şi impună propria perspectivă, şi nu o conspiraţie, care presupune o consistenţă a ideilor într-o anumită direcţie, ba chiar presupoziţia lui Atwill că evreii ar fi fost ostili şi agresivi faţă de romani, când în realitate dominaţia romană a întâmpinat o rezistenţă mult mai mică în Palestina decât în alte regiuni, cu excepţia a două revolte (la care nici nu au participat toţi evreii), sau absenţa oricărui indiciu al unei asemenea strategii în alte regiuni, unde într-adevăr revoltele împotriva Imperiului au fost mult mai puternice - toate acestea sunt elemente incompatibile cu ipoteza creştinismului format în urma unei conspiraţii „pentru a supune evreii”. Revenind la istorie, este necesară o prezentare a situaţiei evreilor pentru a înţelege mai uşor efectul acestui trend care s-a întins în tot Imperiul Roman, şi nu a ocolit nici Palestina, devenită din anii 70 îen provincie romană, după cucerirea de către legiunile romane. După ce secole de profeţii care au repetat într-una promisiunea lui YHVH de a-i transforma pe iudei în conducătorii lumii, aceştia s-au regăsit din nou sub dominaţie străină. Motivul unui asemenea eşec repetat al zeului trebuia justificat cumva, iar justificarea pe care evreii au găsit-o a fost eşecul propriei clase religioase de a-şi îndeplini datoria faţă de YHVH. Cuceririle repetate, de la asirieni la fenicieni, de la babilonieni la romani, au fost puse în seama corupţiei preoţilor şi a cultului templului. Conform profeţiilor din Tora, planul divin presupunea trimiterea unui lider războinic care să-i unifice pe evrei, să conducă războiul împotriva cotropitorilor, să-i înfrângă şi să iniţieze ceea ce în termeni moderni am numi „sfârşitul lumii”, sau Eschatonul… doar că acesta nu îmbrăca forma pe care ne-o imaginăm azi, adică distrugerea fizică a lumii, sau ploi de foc, ci sfârşitul lumii corupte, a păcatului, a războaielor şi tiraniei, şi instaurarea Împărăţiei Divine, o eră a armoniei şi a păcii, în care toată lumea va îmbrăţişa iudaismul. În termeni practici însă, un asemenea destin era dificil de acceptat: romanii demonstraseră în repetate rânduri că sunt mai mult decât capabili să anihileze orice tentativă de revoltă. Chiar o victorie împotriva Imperiului Roman era sinonimă cu o înfrângere - fără îndoială că romanii au avut grijă să popularizeze la maxim exemplul lui Phyrrhus, regele Epirusului, a cărui victorii au fost extraordinar de costisitoare, atribuindu-i-se cuvintele „încă o victorie ca asta, şi suntem terminaţi !”. Aşadar, profeţiile privind o victorie într-un război cu romanii păreau dificil de conceput, şi dificil de promovat maselor. Mulţi erudiţi au căutat alte profeţii, alte variante, alte mesaje ascunse în cărţile sfinte. Şi într-adevăr, Daniel 9 promite că „Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El”. Isaia 53 este o elaborare a unui salvator care „este adus spre moarte” „ca jertfă pentru păcat”, şi la fel şi Psalmul 89:37-51 (Psalmul 88, în Biblia Ortodoxă 1982). Aşadar, pornind de aici, se putea trage concluzia că adevăratul Mesia nu va fi un războinic, ci unul care va fi sacrificat pentru a spăla păcatele umanităţii, sau cel puţin ale poporului iudeu. Adăugând şi influenţa religiilor-mister, care promovau şi ele zei care se sacrificau pentru a-şi salva adepţii, şi care erau bine cunoscute în regiune, a fost suficient pentru o nouă perspectivă a viitorului Mesia. Dacă putem considera 1 Corinteni ca fiind un indiciu credibil, atunci cel care a confirmat această nouă interpretare a Torei a fost Chefa, sau Petru; acesta este descris ca fiind primul căruia Isus i s-a arătat „după ce a murit… şi a înviat… şi s-a arătat” (conform epistolelor, nu s-a arătat nimănui înainte de-a muri). Iar acest Isus era deja o fiinţă existentă în panteonul iudaic ca o entitate celestă, un arhanghel de cel mai înalt în grad din numeroşii îngeri ai lui YHVH, şi agentul creator al acestuia. Alt autor, Philo din Alexandria, indică şi el referinţe la acest arhanghel în Zaharia 3 şi Zaharia 6 din biblie, unde autorul descrie o viziune în care un „Iosua” este încoronat şi numit mare preot, care va reclădi templul, va purta podoabă regală, şi va „cârmui casa domnului”, şi chiar este numit „Servul domnului, Odraslă”. Numele Iosua este traducerea în română a numelui Yeshoua sau Yoshoua, iar Isus este traducerea în română… a aceluiaşi nume, Yeshoua sau Yoshoua. Formarea creştinismului a presupus simpla delimitare a acestui personaj, şi elaborarea unui autosacrificiu care să îi dea stăpânirea asupra morţii şi să poată oferi adepţilor săi viaţă veşnică, la fel ca şi în cazul celorlalte religii-mister. Mai multe detalii privind acest Isus mitic pot fi găsite în textul creştin „Ascensiunea lui Isaia”. Scris la sfârşitul primului secol, textul pretinde că ar fi scris de Isaia, şi descrie o revelaţie scrisă la persoana I-a a ascensiunii profetului Isaia prin cele 7 ceruri alături de un înger. Conform concepţiei iudaice, Pământul este la bază; deasupra lui se găseşte firmamentul, primul cer, sau Sheolul - teritoriul demonilor, care domnesc atât asupra acestui nivel, cât şi asupra Pământului; deasupra Sheolului se află următoarele 6 ceruri, din ce în ce mai pure şi mai luminoase, până la al 7-lea cer, unde se găsesc cei mai puri îngeri, şi sfinţii (Adam, Enoh, Abel, Seth şi altii); tot aici este şi Tronul lui YHVH. Îngerul îl ridică pe Isaia de pe Pământ, trece prin Sheol, unde Isaia vede armatele demonilor, apoi continuă ascensiunea până în cel de-al 7-lea cer; ajuns aici, lui Isaia i se arată cum Isus primeşte de la YHVH însărcinarea de a coborî în taină tot mai jos, având grijă să-şi schimbe înfăţişarea pentru a nu se deosebi de locuitorii fiecărui nivel pe măsură ce coboară; ajuns în Sheol, va avea aspectul unui om oarecare, va fi ucis de „stăpânul acelei lumi” care nu va şti cine este, şi astfel va învinge îngerul morţii:
Ascensiunea lui Isaia, 7.13-17: Cu-adevărat Domnul va coborî în lume [Sheol] în ultimele zile, cel ce va fi numit hristos după ce va coborî şi va deveni ca şi tine şi ei vor crede că este un om din carne. Şi domnul acelei lumi va întinde mâna sa asupra Fiului, şi ei vor lăsa mâinile asupra lui şi-l vor atârna de un copac, fără a şti cine este. Şi astfel, coborârea lui, după cum vei vedea, va fi ascunsă chiar şi Cerurilor, încât nu se va şti cine este. Şi, după ce va învinge îngerul morţii, se va ridica în a treia zi, şi va rămâne în acea lume pentru cincisute şi patruzecişicinci de zile Şi apoi mulţi dintre vrednici vor urca cu el, cei ale căror spirite nu îşi vor primi robele [adică un nou trup material special pentru cei ajunşi în al 7-lea cer] până când Domnul hristos nu va urca, şi ei vor urca cu elÎn perspectiva evreilor, aceste ceruri erau lumi materiale; îngerii nu erau văzuţi ca fiinţe imateriale, ci sunt descrişi ca putând apuca pe cineva, puteau mânca, se luau la luptă cu oamenii; Isus având un trup material când ajunge în Sheol nu este în dezacord cu viziunea acelei perioade. În epistola către Filipeni (scrisă înaintea evangheliilor), se afirmă şi că Isus a renunţat la puterile sale şi la natura sa supranaturală:
Filipeni 2:6-8 „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu… S’a desbrăcat pe sine însuş şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S’a smerit şi S’a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce.”…ceea ce ar fi incompatibil cu miracolele descrise în evanghelii, însă în concordanţă cu ipoteza unui Isus pur mitic. Iar altă epistolă:
1 Corinteni 1:22-23 „Iudeii, într’adevăr, cer minuni […] dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire.”respinge din nou ideea unor miracole realizate de Isus, deci este incompatibilă cu varianta tradiţională a lui Isus. În această variantă în engleză a „Ascensiunii”, capitolul 11 include referinţe la o încarnare pământeană a lui Isus prin naşterea de către fecioara Maria, răstiginirea de către iudei, şi abia apoi coborârea în Sheol, dar pasajul nu apare în variantele cele mai vechi ale cărţii; de asemenea, ordinea nivelelor o contrazice pe cea din ascensiunea iniţială (Pământ-Sheol-ceruri), succesiune repetată şi după pasajul interpolat pentru a face textul compatibil cu formele mai târzii de creştinism; astfel că, în variantele originale, nu apare nici o referinţă la trecerea pe Pământ, ci totul se petrece în planurile spirituale. Aşadar, pe fondul convingerii că reprezentanţii umani ai religiei iudaice, axată pe cultului templului, şi-au trădat misiunea şi sunt cauza pentru care YHVH şi-a abandonat poporul, Chefa a „descoperit” indiciile unui Mesia care se va autosacrifica şi apoi va învia pentru a oferi adepţilor săi o salvare care nu putea fi găsită în cultul templului. Ulterior, una sau mai multe viziuni în care arhanghelul Isus i s-a arătat şi i-a transmis mesaje l-au condus pe Chefa la întemeierea unei noi secte. Apariţiile în faţa unui număr tot mai mare de persoane (întâi lui Chefa, apoi „celor doisprezece, apoi la peste cinci sute de fraţi) împreună cu indiciile din Fapte privind „vorbitul în limbi” indică şi natura acestei noi secte: departe de a respecta imaginea tradiţională, a unui învăţător care vorbeşte unei mulţimi de oameni care stau liniştiţi şi îl ascultă, secta lui Chefa era probabil similară şedinţelor penticostalilor sau ale aşa-numiţilor creştini carismatici, în care participanţii sunt aduşi într-o stare euforică în care „simt” direct atingerea divină, şi li se pot induce halucinaţii în masă. În această situaţie, după ce Chefa a avut o serie de revelaţii ale lui Isus, a indus o serie de viziuni asemănătoare altor douăsprezece persoane, care ulterior vor deveni un fel de consiliu al acestei secte; nu este vorba de cei doisprezece apostoli - în mai multe ocazii, „cei doisprezece” şi „apostolii” sunt prezentaţi distincţi. Ulterior, Chefa şi acest consiliu au realizat o şedinţă de mare amploare, în care „peste cinci sute” de persoane (probabil deja convinse într-o mare măsură) au avut aceste viziuni. După ce aceşti „fraţi” au avut viziunea (sau cel puţin li s-a indus o stare euforică), se face referire şi la apostoli, fără a li se preciza numărul. Aceşti apostoli sunt echivalentul misionarilor. Iacob pare să fi intrat în sectă mai târziu, dar va deveni una dintre persoanele din vârful ierarhiei. Evangheliile îi vor transforma pe „cei doisprezece” în discipolii lui Isus, care l-au însoţit pe Pământ. Însă după una-două generaţii, perioada dintre acest consiliu şi scrierea evangheliilor, nimeni nu a mai ştiut exact cine a făcut parte din acest grup, astfel încât evangheliile nu vor reuşi să păstreze consistenţa nici măcar în privinţa numelor apostolilor. De exemplu, Marcu 2:14 se referă la un „Levi al lui Alfeu, şezând la vamă” care ar fi fost chemat să îl urmeze pe Isus, dar Matei 10:3 enumeră printre apostoli pe „Matei vameşul, Iacob al lui Alfeu şi Levi ce i se zicea Tadeu”, dintr-o singură persoană făcând trei. În concluzie:Creştinismul a fost iniţial un cult iudaic rezultat în urma sincretismului religiei elenistice cu cea iudaică, la fel cu alte numeroase religii din aceeaşi perioadă. Câteva profeţii biblice „confirmate” de viziuni ale arhanghelului Isus l-au făcut pe Chefa să fondeze o nouă religie având ca doctrină salvarea oferită de autosacrificiul lui Isus.
Seria „Istoria creştinismului”: 1. Isus în istorie 2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus 3. Fondarea creştinismului 4. Epistolele lui Pavel 5. Evangheliile (I) 6. Evangheliile (II) 7. Creştinismul timpuriu 8. Creştinismul în Europa: primul mileniu 9. Creştinismul în Europa: declinul 10. Evoluţia creştinismului în România 11. Concluzii
Foarte bine scris si acest al 3lea episod
RăspundețiȘtergere