7. Creştinismul primar

      După epistolele lui Pavel din anii 50-60, textele care să descrie organizarea bisericii creştine în următorii 50 ani, până la începutul secolului al II-lea, nu mai există. Epistolele lui Ignaţiu şi ale lui Clement sunt printre cele mai timpurii. Lipsesc nu doar relatările autorilor creştini, dar chiar referinţe ale vreunui istoric la creştinism, sau critici aduse creştinismului din această perioadă. Şi mai suspect, din numeroasele texte ale istoricilor evrei sau romani care adresează istoria Palestinei din primul secol, lipsesc volumele sau porţiunile care adresează exact perioada în care se presupune că Isus ar fi trăit, şi biserica creştină s-a format. Despre unele (de exemplu, cronica lui Justus din Tiberia, a regiunii Galileii din perioada în care Isus ar fi propovăduit) ştim că nu îl menţionează pe Isus, deşi cronica respectivă nu s-a păstrat, pentru că peste câteva secole, un autor creştin a criticat această istorie pentru absenţa lui Isus.
      Nu trebuie uitat că după secolul al IV-lea, creştinii au devenit dominanţi. Fără îndoială că orice text care ar fi conţinut referinţe la Isus sau la biserica creştină ar fi fost salvat şi copiat cu grijă. Ajunge să ne amintim de Eusebiu, care s-a văzut nevoit să introducă un pasaj fals într-un manuscris pentru a oferi o pretinsă sursă istorică independentă pentru Isus. Numai absenţa referinţelor autentice la Isus în textele istorice sau, mai rău, referinţe la un Isus „necorespunzător” ( de pildă, care nu a fost pe Pământ ) ar fi putut să-i facă pe creştini să cenzureze documente precum Istoria lui Tacitus (din care lipseşte porţiunea anilor 29-31), cronica lui Cassius Dio (din care lipsesc două părţi, cea privind anii 6 ien-2 en, care ar acoperi domnia lui Irod, şi cea privind perioada anilor 15-30 ), cartea lui Seneca, „Despre superstiţii” ( în care autorul descrie toate sectele religioase… fără a menţiona creştinii; şi aici, unicul indiciu al existenţei cărţii este o menţionare de către Augustin în cadrul unei raţionalizări privind această absenţă a creştinilor în text, întrucât cartea este una dintre puţinele scrieri ale lui Seneca care nu au supravieţuit, deşi peste o sută de alte texte s-au păstrat ); Plutarh a fost alt autor cenzurat, din textul Moralia lipsind o parte dintr-un sul, în care începe descrierea „Misterelor evreilor” prin comparaţia cu Dyonisus, Bacchus şi Adonis… Cenzura nu a cruţat nici autorii creştini - în secolul III, Hippolytus a scris o serie de volume cu titlul „Demontarea tuturor ereziilor”. Cele două volume care tratau religiile-mister, incluzând patimile, naşterile miraculoase, moartea şi reînvierea zeilor, ritualurile şi învăţăturile privind evenimentele produse în ceruri, şi alte elemente îngrijorător de asemănătoare cu miturile creştine - ei, aceste două volume lipsesc, iar natura conţinutului este cunoscută doar pe baza referirilor din celelalte volume. Şi exemplele pot continua. Numeroase documente istorice care tratează Palestina primilor ani, sau care descriu alte religii similare creştinismului fie lipsesc, fie sunt cenzurate, şi de multe ori ştim de existenţa lor doar din aluzii sau critici ale altor istorici sau ale primilor creştini aduse acestor documente. De asemenea, au existat autori care, ceva mai târziu, au criticat creştinismul. Din nou, unicele dovezi ale lucrărilor acestora sunt criticile aduse de autorii creştini.
      Este foarte puţin probabil să fi existat o conspiraţie creştină în adevăratul sens, care să urmărească activ suprimarea tuturor acestor informaţii incomode pentru creştinism. Explicaţia cea mai plauzibilă este că îndepărtarea lor a fost realizată „de la sine”, prin acţiunile independente a unui număr mare de cronicari sau călugări creştini în decursul a mai multe secole, fie pur şi simplu prin simpla lipsă de interes a prezervării anumitor manuscrise (fără a fi recopiate când era nevoie, majoritatea documentelor s-au deteriorat de la sine de-a lungul timpului până la dispariţie), fie chiar prin distrugerea intenţionată a textelor „eretice”, pe măsură ce bibliotecile ajungeau sub controlul creştinilor, sau erau transferate în biserici sau mănăstiri: descoperind un asemenea manuscris, un creştin pios nu ar fi stat pe gânduri înainte să-l arunce în foc, fără ca aceasta să implice o conspiraţie organizată. Astfel, o dată cu răspândirea creştismului, documentele cu un conţinut incompatibil cu doctrinele creştine au fost eliminate treptat de la sine din fondul cunoaşterii.
      Ironic, printre textele care nu au supravieţuit acestei „purificări” se numără şi textele creştine care descriau evoluţia bisericilor creştine timpurii; intervalul dintre epistolele lui Pavel şi până în jurul anilor 110 poate fi doar dedus. Probabil datorită întemeierii a numeroase biserici în oraşe diferite şi deseori îndepărtate geografic, atât de Pavel cât şi de alţi misionari, a apărut o divergenţă de idei între aceste biserici, şi deci au apărut alte culte creştine cu o teologie diferită. Astfel, între diferitele biserici creştine au apărut conflicte de ideologie. De altfel, putem găsi unele indicii privind asemenea divergenţe prin epistole sub formă de critici adresate de autorul uneia din ele către alţi creştini, care susţineau variante „eretice”. De exemplu, 2 Ioan 1:7„s'au răspîndit mulţi amăgitori, cari nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup.” este scris de cineva care considera că Isus a fost o persoană reală, şi critica o altă interpretare, care promova ideea unui Isus care nu s-a încarnat pe Pământ - adică autorul se confrunta cu ceea ce considera o idee eretică ( similară cu cea din „Ascensiunea lui Isaia”), care avea însă suficientă popularitate şi răspândire încât să nu poată fi ignorată. Alte aluzii la cultele concurente găsim şi prin alte epistole, fie autentice fie doar atribuite lui Pavel, care avertizează în mod repetat faţă de „profeţi mincinoşi” care „propovăduiesc un alt Isus […] sau altă evanghelie”, dar şi în alte surse istorice, deseori supravieţuind datorită ascunderii (cum a fost cazul bibliotecii de la Nag Hammad) care descriu o parte din ideile care s-au rupt din mişcarea iniţială.
      În mod cert, creştinismul aşa cum îl cunoaştem acum nu a avut originea în mişcarea iniţială, destinată exclusiv evreilor şi venerând un Isus imaterial, ci a fost derivat dintr-una din aceste secte la rândul lor derivate din alternativa lui Pavel la creştinismul strict iudaic promovat de Chefa. Şi, într-adevăr, în primele secole au existat numeroase secte creştine, promovând un Isus cu totul deosebit faţă de cel de azi. Una dintre primele secte a fost mişcarea Docetistă, care propovăduia un Isus imaterial, a cărui crucificare şi moarte au fost doar simulacre. Cultul Marcionist, înfiinţat de Marcion, îl considera pe YHVH ca zeu al evreilor, care urma să-şi trimită salvatorul lui, altul decât Isus, la fel cum zeul iubirii, cel ce l-a trimis pe Isus, era distinct de zeul Vechiului Testament. Marcion îl considera pe Pavel drept unicul apostol adevărat, fiind într-un sens continuatorul mişcării iniţiate de Pavel. De asemenea, au existat o multitudine de secte Gnostice, care aveau credinţa centrată pe ideea că lumea materială ar fi o închisoare din care trebuiau să se elibereze pentru a ajunge la lumea spirituală pură. Unele secte gnostice îl considerau pe creatorul lumii, YHVH, drept un zeu rău (probabil pe baza atrocităţilor din Vechiul Testament), iar pe Isus ca fiind pur divin, fără o parte umană, care a fost trimis de un alt zeu pentru a-i salva pe oameni de YHVH, şi care de fapt nu a fost ucis. De exemplu, Sethianiştii, o altă sectă gnostică, aveau un mit al genezei în care un zeu suprem indescriptibil a emanat „aeoni”, entităţi generate din esenţa sa; unul dinte aeoni îl imită, şi produce o emanaţie proprie, Yaldabaoth, un şarpe cu cap de leu, care apoi crează lumea materială şi oamenii, şi se proclamă unicul zeu. Arianiştii negau divinitatea lui Isus, considerându-l o simplă unealtă, diferită doar prin faptul că a fost creat direct de dumnezeu, precum Adam. Alături de acestea, existau numeroase secte evreieşti, continuatoare ale cultului fondat de Chefa - Ebioniţii, „cei săraci”, numiţi şi Nazareni, erau o sectă evreiască creştină care îl considera pe Isus drept salvator însă nu îl considerau divin prin naştere, susţinea necesitatea păstrării legilor evreieşti, şi îl vedea pe Pavel ca pe un apostat. Totodată, considerau că Isus ar fi trăit în timpul lui Alexandru Ianai (76-127 îen) - evreii babilonieni au preluat de la această sectă ideea aceasta, pentru că aceasta a fost singura formă de creştinism pe care au cunoscut-o. Probabil că aAceasta a fost una din sectele care au descins direct din cea originală, cea fondată de Chefa. Şi alte variante, fiecare prezenând o cosmologie diferită, un zeu diferit şi un Isus diferit - şi fiecare considerându-le pe toate celelalte ca fiind „erezii” - au apărut, s-au dezvoltat… şi s-au luptat pentru a-şi impune propria idee.
       Cu aceeaşi înverşunare cu care se luptau între ei, creştinii se opuneau şi altor religii. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care oficialităţile romane au luat în mai multe rânduri măsuri care au afectat creştinii. Suetonius face o scurtă referire la expulzarea din Roma a „evreilor care stârneau mereu tulburări la îndemnul lui Chrestus (sau Chresto)”. Este incertă identitatea acestui personaj - fie Suetonius a interpretat greşit religia creştină şi a crezut că este condusă de cineva numit Cristos, fie Chrestus (un nume în folosinţă) a fost unul dintre agitatori. Oricum, în jurul anilor 50, împăratul Claudiu a dat un edict de expulzare a evreilor creştini din Roma întrucât, ce ciudat, aceştia nu se mulţumeau cu ritualurile lor ciudate, ci se străduiau să impună şi altora propria religie, ceea ce producea „tulburări”, probabil între aceştia şi evreii din Roma care urmau religia elenistă. Mai mult, întrucât creştinii refuzau să respecte ritualurile religioase oficiale, erau consideraţi de locuitori ca fiind „atei” (ce ironic !), şi deci erau văzuţi ca o cauză a dezastrelor naturale, trimise de zei ca răspuns la această „sfidare”. O înţelegere superficială a obiceiurilor creştinilor contribuia şi mai mult la perceperea acestora ca persoane detestabile: ritualurile lor de împărtăşanie, în care „mâncau din carnea lui Isus şi beau sângele lui”, luate literal de romani, au dus la acuzaţii de canibalism - cu atât mai mult cu cât aceste ritualuri se petreceau în privat, nu în public. De aici, a fost doar un pas scurt la acuzarea creştinilor că ar răpi copii pentru a-i consuma. Iar titlurile de „frate” şi „soră” folosite de creştini între ei trezeau suspiciuni de incest. Aşadar, în viziunea romanilor ne-creştini, aceştia reprezentau o sectă de canibali incestuoşi care sfidau zeii, refuzând să le aducă sacrificii şi stârnind astfel mânia divină. O altă cauză de „persecuţii” o reprezenta organizarea în sine: în Imperiul Roman, adunările - orice tip de adunări, inclusiv brigăzile de pompieri ! - erau privite cu suspiciune, fiind considerate potenţiale focare de revoltă, şi necesitau autorizaţii pentru a putea fi realizate. Atunci când bisericile creştine ignorau aceste „detalii”, iar autorităţile încercau să impună respectarea legilor, creştinii se considerau persecutaţi.
       Persecuţia creştinilor nu a fost o politică oficială în Imperiul Roman decât mult mai târziu. În timpul împăratului Nero, se pare că a fost iniţiată o persecuţie împotriva creştinilor din Roma, dar este incertă atât amploarea acesteia, cât şi autenticitatea ipotezei conform căreia aceştia ar fi fost acuzaţi de incendierea Romei, sau persecutarea lor a fost pur şi simplu rezultatul atitudinii celorlalţi romani faţă de creştini. Nu există dovezi privind vreo lege care să vizeze creştinii. În următoarele două secole, persecutarea creştinilor a îmbrăcat forme variate în diverse provincii romane: unii guvernatori ignorau creştinii din provinicia lor, în timp ce alţii considerau că refuzul de a aduce sacrificii zeilor romani şi venerarea unui condamnat ar reprezenta o sfidare adusă Imperiului, şi îi executau pe creştinii care nu renunţau la religia lor în urma ameninţării cu moartea. Asta pentru că rolul guvernatorului era menţinerea liniştii şi a ordinii în provincie, iar bisericile creştine erau de multe ori focare de agitaţie, atât prin refuzul creştinilor de a participa la ceremoniile religioase şi sacrificiile publice, cât şi din partea populaţiei non-creştine care respingea creştinismul într-un mod sau altul, de la simpla batjocură la linşarea lor şi vandalizarea locuinţelor, fără ca aceasta să fie o prescripţie legală. Oficialităţile preferau deseori să execute creştinii pentru a nu oferi şi alte ocazii de tulburări. De altfel, şi alte secte non-creştine (culte bahice, sau druidice) considerate dăunătoare de către oficialităţile romane au fost persecutate şi eradicate în decursul secolelor.
      Revenind la divergenţele din cadrul creştinismului, pe măsură ce sectele creştine se diferenţiau şi-şi schimbau mesajul, numeroase documente alternative erau scrise şi puse în circulaţie de fiecare sectă - sunt cunoscute zeci de evanghelii din primele secole, de la Evanghelia copilăriei lui Isus (care descrie un Isus copil, care-şi transforma prietenii de joacă în capre, sau îi ucidea şi apoi îi învia), la evangheliile lui Petru (în care învierea şi ascensiunea se produc în chiar ziua execuţiei, iar Isus şi cei doi îngeri care-l scot din mormânt au câteva sute de metri înălţime, şi sunt urmaţi de cruce… care vorbeşte), a lui Iuda (în care doar Iuda a fost cel care a înţeles mesajul lui Isus, iar presupusa trădare a fost realizată la cererea lui Isus), a lui Toma (care conţine doar parabole şi învăţături atribuite lui Isus), a Mariei, (în care Maria Magdalena este inclusă printre apostoli, fiind favorita lui Isus, şi după moartea lui, Maria intră în conflict cu ceilalţi apostoli, întrucât Isus i-a împărtăşit mai multe informaţii), a lui Filip, a lui Marcion, Evanghelia Coptică Egipteană, Evanghelia Adevărului, şi multe altele. În prezent, se ştie de existenţa a peste 50 evanghelii diferite, din unele păstrându-se fragmente mai mult sau mai puţin complete, în timp ce despre altele ştim doar din referinţe ale altor autori la o anumită evanghelie în circulaţie. Cu cuvintele prof. William Petersen, „evangheliile se înmulţeau precum iepurii… cine voia să scrie o evanghelie putea… şi adesea o şi făcea.” Unele din acestea contrazic evangheliile canonice, în timp ce altele le prezintă ca incomplete. În privinţa rolului acestor texte şi al euhemerizării lui Isus, acesta poate fi dedus cu uşurinţă: cât timp secta era construită doar pe baza viziunilor sau a ideilor unui „ales”, exista oricând riscul apariţiei unui nou „vizionar” care să descrie o revelaţie egală, dar de sens opus, exact cum a procedat şi Pavel. Dar având o evanghelie scrisă, care să descrie un personaj aparent istoric, dogma era mult mai dificil de contestat; deci, evangheliile au fost scrise pentru a conserva credinţa, şi pentru a menţine controlul asupra credincioşilor. Aşadar, în primele 3 secole, creştinii se întreceau în fabricarea şi punerea în circulaţie a numeroase documente pseudoistorice - Evanghelii, Fapte şi Epistole. În Biblioteca de la Nag Hammadi, o colecţie de cărţi Gnostice ascunse la repezeală în anul 367 datorită interzicerii folosirii cărţilor non-canonce, s-a descoperit şi o evanghelie în curs de construire, prin copierea unui text non-creştin şi înlocuirea personajelor originale cu Isus şi apostolii.
      E oarecum de înţeles duşmănia pe care o nutreau sectele creştine unele faţă de altele. Fiecare „adevăr absolut” al uneia era contrazis în toate privinţele de „adevărurile absolute” ale celorlalte, discreditându-se reciproc. Nu este de mirare că majoritatea surselor despre Isus ca fiinţă celestă, care nu a existat ca persoană istorică, s-au pierdut. Cultele care respingeau această interpretare nu le-au cruţat, cum nu au cruţat nici alte documente ale altor culte, cu interpretări diferite de cele „corecte”. Ar fi fost suficientă o singură sectă suficient de puternică care să-şi impună varianta cu de-a sila tuturor celorlalte.
      Şi, într-adevăr, una dintre aceste numeroase variante creştine a fost o biserică care s-a auto-intitulat "catolică"; prima menţionare a denumirii de „biserică catolică” datează din jurul anului 110, într-o scrisoare a lui Ignaţiu; termenul are sensul de „universal”, pentru a simboliza prezenţa acestui cult în numeroase oraşe, ceea ce sugerează că această religie avea o bază pentru a deveni ulterior destul de puternică şi cu influenţă mai mare decât alte culte.
      În secolul al II-lea, conform informaţiilor deduse din alte înregistrări, se pare că majoritatea sectelor creştine întemeiate în multe regiuni ale Imperiului erau secte „eretice” - gnostice, marcioniste, nazarinene, sau alte variante. Deci, deşi avea rădăcini în multe oraşe, Biserica Catolică nu era încă foarte puternică. Cheia succesul avea să vină din faptul că această biserică avea o organizare mult superioară altor biserici, şi mai ales din faptul că a reuşit să se impună în chiar capitala Imperiului, în Roma. Mesajul direct, fără înţelesuri ascunse, şi totodată indulgenţa privind ascetismul deseori revendicat de alte culte i-au asigurat în final o popularitate mai mare.
       Trebuie precizat că creştinii încă reprezentau un procentaj minuscul din populaţie la începutul celui de-al doilea secol. De pildă, în 111, Pliniu cel Tânăr, care a fost avocat, Praetor în Roma (echivalentul procurorului general), precum şi consilierul legal al lui Traian, cere într-o scrisoare către împărat sfaturi privind creştinii, întrucât în toţi aceşti ani în care a fost reprezentantul legii în Roma, nu a avut niciodată de-a face cu aceştia, şi nici nu auzise despre această religie. Şi mai târziu, analiza altor documente indică o prezenţă minimală a creştinilor în primele secole - în mod cert, sub 1% din populaţie. Abia după ce Imperiul Roman şi-a început declinul - atacat de barbari, sfâşiat în mai multe părţi, cu economia prăbuşindu-se şi oraşele abandonate de cetăţenii obligaţi să devină fermieri pentru a-şi asigura hrana, cu toate instituţiile oficiale cedând - creştinismul a fost găsit mult mai atractiv, explicând prăbuşirea ca o pedeapsă divină, şi totodată promiţând o speranţă de salvare şi minimalizând greutăţile acestei vieţi. Astfel, pe fondul colapsului Imperiului, creştinismul a cunoscut o răspândire exponenţială.
      În anul 250 împăratul Decius a dat un decret prin care se impunea cetăţenilor romani participarea la sacrificii publice, ca o formă de exprimare a devotamentului faţă de Imperiu şi împărat. Deşi probabil că măsura dorea să impună o atmosferă măcar aparentă de loialitate pentru a contracara problemele reale, a avut ca efect acuzarea a numeroşi creştini care au refuzat participarea la aceste sacrificii. Iar în anul 303, împăratul Diocleţian, într-o încercare de a readuce Imperiul la gloria trecutului, a iniţiat cea mai mare persecuţie a creştinilor în Imperiul Roman printr-o serie de edicte care impuneau din nou tuturor creştinilor obligaţia de a respecta sacrificiile aduse zeilor romani sub ameninţarea cu moartea. Ostilitatea populară la adresa creştinilor a fost astfel transformată în politică oficială, deşi această măsură nu va dura decât câţiva ani.

      În concluzie:
În primele trei secole după fondare, creştinismul, o religie minusculă, s-a fragmentat în numeroase secte cu doctrine distincte sau opuse, promovând cele mai variate mitologii, de la un Isus celest la unul terestru dar imaterial, la un Isus uman, sau dimpotrivă, unul complet divin. O dată cu evoluţia teologiei, a avut loc o epurare masivă a vechilor texte, îndepărtându-se orice relatare privind formele mai vechi ale religiei, şi astfel ştergându-se, la propriu, înregistrarea istoriei creştinismului.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii