11. Concluzii

      Ipoteza unui Isus ca persoană istorică este extrem de slabă; consensul istoricilor se datorează în principal inerţiei, argumentelor defectuoase, şi convingerilor religioase ale istoricilor, şi nu unei dovezi clare.
      Biblia nu este o relatare istorică după nici un criteriu istoric autentic, şi în afara bibliei nu există surse independente care să confirme ipoteza unei persoane istorice. Creştinismul a fost cel mai probabil rezultatul unui alt sincretism al religiei elenistice cu cea iudaică, la fel ca alte numeroase religii din aceeaşi perioadă. Isus a fost iniţial o fiinţă pur mitică, care a murit şi a reînviat într-un alt plan spiritual, şi care comunica exclusiv prin viziuni şi revelaţii. Ideea unui Isus ca persoană reală nu apare la primii creştini. Pavel, autorul primelor texte care prezintă creştinismul, nu face nici o referinţă concretă la o persoană istorică sau la vreunul dintre elementele asociate în mod uzual cu Isus; coroborarea cu alte texte timpurii arată că primii creştini, inclusiv Pavel, venerau un Isus ca personaj pur mitologic.
      Pavel transformă creştinismul dintr-o sectă exclusiv iudaică într-o religie deschisă pentru toţi, o schimbare majoră faţă de mişcarea iniţială, care a dus la conflicte ideologie între Pavel şi fondatorii creştinismului, conflicte încheiate în favoarea lui Pavel, a cărui biserică era mai puternică şi avea mai mulţi membri.
      Evangheliile nu reprezintă istorie, ci sunt opere literare complexe, similare textelor altor religii, cu zei fictivi prezentaţi într-un decor istoric, interacţionând cu oamenii; ele au fost scrise nu de martori oculari, ci de oameni erudiţi, la câteva zeci de ani după presupusa moarte a lui Isus, iar scopul acestor texte era nu prezentarea istoriei, ci promovarea noii religii şi atragerea de adepţi noi, cărora, după iniţiere, li se dezvăluiau sensurile metaforelor din texte. Abia când textele au fost dezbrăcate de caracterul metaforic şi au fost început să fie văzute ca istorie literală, s-a născut creştinismul aşa cum este înţeles acum.
      Trendul evident în toate aceste texte este de îmbogăţire, de adăugare a noi şi noi elemente privind viaţa lui Isus. Scrierile cele mai vechi sunt cele mai sărace în informaţii, Pavel prezentând doar un Isus care s-a sacrificat pentru a salva umanitatea, însă în timp evangheliile construiesc pe acest schelet, cu „Marcu” relatând doar misiunea de propovăduire şi execuţia, fără a menţiona biografia, care apare abia în evangheliile următoare. Astfel, este evident că nu este vorba de o persoană reală, despre care autorii cărţilor să investigheze şi să relateze tot mai puţin pe măsură ce sursele se pierd şi se diluează în timp, ci de construirea unui personaj fantastic, pornind de la câteva versete interpretate şi completate cu viziuni, căruia i se atribuie treptat caracteristici noi, în timp ce este plasat într-o istorie fictivă.
      În primele trei secole după fondare, creştinismul s-a fragmentat în numeroase secte cu doctrine distincte sau opuse. După ce o serie de creştini au ajuns la conducerea Imperiului Roman, religia creştină a devenit din neagreată, hulită sau chair interzisă prin lege, în religia oficială a imperiului, iar numeroasele forme de creştinism, variind în numeroase privinţe - de la religia-mister iniţială, venerând un Isus mitic, la culte care propovăduiau un Isus istoric - au fost unificate forţat şi aduse la o doctrină unică, cea a Bisericii Catolice, impusă, promovată şi menţinută prin cenzură, ameninţări, violenţă şi executarea celor ce nu o acceptau. Textele care contraziceau această nouă doctrină au fost alterate sau distruse, astfel că în prezent nu există decât foarte puţine referinţe la creştinismul primelor secole.
      Ulterior, creştinismul a ajuns suficient de puternic încât a preluat controlul de la liderii „lumeşti” şi s-a impus ca forţă dominatoare a întregii Europe, până când a cedat tensiunilor interne, s-a fragmentat şi a intrat într-un declin din care nu şi-a mai revenit niciodată. Locul religiei, promovând ca valoare absolută viaţa viitoare, a fost luat de umanismul axat pe îmbunătăţirea vieţii prezente, ceea ce a dus la progresul ştiinţei, al culturii, şi al bunăstării întregii populaţii.
      Această serie de articole nu este destinată să fie „Argumentul cel mai Zdrobitor” în argumentaţia antiteistă, deşi creştinismul este dependent de Isus ca persoană istorică. Însă existenţa sau inexistenţa lui Isus este un detaliu minor în dezbaterile dintre atei şi credincioşi deoarece credinţa reprezintă ignorarea dovezilor, deci o argumentare pe baze raţionale a inexistenţei lui Isus nu va avea mare efect, iar pe de altă parte, existenţa persoanei Isus este un element irelevant pentru atei - ateismul nu înseamnă respingerea existenţei unui obscur propovăduitor de acum 2000 ani, ci reprezintă negarea existenţei zeităţilor. Poziţia creştină este oricum extrem de vulnerabilă, încât poate fi mai eficientă acordarea prezumpţiei unui Isus istoric, ca apoi să se prezinte numeroasele eşecuri ale învăţăturilor lui aşa cum sunt prezentate azi de creştinism din punct de vedere al moralităţii, consistenţei şi logicii.
      Din perspectiva atee, Isus ca persoană istorică ar fi putut fi documentat în zeci de manuscrise originale ale unor texte independente, obiective, scrise de istorici care să-l fi cunoscut personal. În absenţa unor dovezi extraordinare, care să autentifice afirmaţiile extraordinare din relatări, sarcina dovezii nu poate fi realizată de către creştini, iar unica poziţie raţională posibilă este respingerea acestor afirmaţii.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

10. Evoluţia creştinismului în România

      Să vedem cum a decurs istoria creştinismului în partea estică a Europei, mai precis pe teritoriul României de azi. Conform tradiţiei ortodoxe, dacii ar fi fost creştinaţi de apostolul Andrei, şi au rămas aşa, creştini (evident, ortodocşi !) până în ziua de azi.
      Şi aici, realitatea este mult mai complexă, determinată atât de evoluţia creştinismului în sine, cât şi de situaţia politică a provinciilor româneşti, până la unirea lor într-un singur stat.
      Pentru început nu trebuie uitat că Dacia nu era un stat independent şi de sine-stătător. În ciuda afirmaţiilor pompoase ale naţionaliştilor de azi, în primul secol al erei noastre, Dacia era un teritoriu populat de triburi mai mult sau mai puţin independente, care au fost reunite doar temporar sub conducerea unui singur lider doar în faţa ameninţărilor militare, ca în cazul armatei romane, la rândul lor trimisă ca răspuns la raidurile dacilor pe teritoriile de la sud de Dunăre, teritorii aparţinând Imperiului Roman.
      Mai mult, Dobrogea de azi („Sciţia Mică”) deja făcea parte din Imperiul Roman, iar populaţia era constituită din greci. Dacă un misionar creştin pe nume Andrei ar fi propovăduit creştinismul aici, (ceea ce, după toate probabilităţile, este o legendă şi nu un fapt istoric), a făcut-o pe teritoriu roman, vorbind în greacă unor persoane care să-l înţeleagă. Dar cu greu poate fi creştinarea grecilor din Dobrogea sinonimă cu „creştinarea dacilor”, cu atât mai puţin a dacilor din zona care nu va fi niciodată teritoriu roman - după victoria din anul 106, Imperiul Roman a acoperit actuala Oltenie, şi o parte a Transilvaniei, dar fără a cuprinde întreg teritoriul României de azi. Puţinele artefacte găsite pe acest teritoriu care indică prezenţa creştinismului în această perioadă se datorează romanilor deja creştinaţi care au venit ca colonişti, şi nu dacilor.
      Romanii propriu-zişi din Dacia au fost relativ puţini. Pe teritoriul Daciei Romane se găseau, în anul 166, două legiuni romane (Legiunea XIII Gemina la Apulum - Alba Iulia, şi Legiunea V Macedonica la Potaissa - Turda), adică aproximativ 10.000 soldaţi, pe lângă care probabil se găseau şi funcţionari şi diplomaţi latini. Coloniştii romani care au venit aici au venit din întreg Imperiul Roman, însemnând nu doar latini puri, ci în principal gali, celţi, germanici, hispanici, egipteni, şi chiar colonişti punici, din Tunisia de azi - adică africani.
      De altfel, după retragerea aureliană din 271, nu se mai găsesc indicii că religia creştină s-ar mai fi practicat pe teritoriul României. Excepţie face Dobrogea, rămasă în continuare în Imperiul Roman, dar şi aici sunt extrem de slabe - de exemplu, câteva referiri la martiri creştini din secolele III-IV; or, martirizarea creştinilor semnifică predominanţa altor religii. Iar analiza altor morminte, între secolele VI-VII, pe întreaga suprafaţă a actualei Românii, nu a identificat aproape deloc elemente creştine, ci în principal ale religiilor animiste. Asta pentru că pe teritoriul părăsit de romani au intrat succesiv numeroase popoare migratoare, având alte credinţe - întâi vizigoţii, apoi avarii, hunii, ostrogoţii, urmaţi în cele din urmă de slavi. „Românii” (populaţia de atunci de pe teritoriul actualei ţări) erau organizaţi în continuare în mici „state” independente, aflate sub conducerea a diverşi lideri locali, şi având alte religii decât ciudata religie a câtorva invadatori din vechime.
      În anul 681, slavii au fondat Primul Imperiu Bulgar la sud de Dunăre; abia acum Dobrogea trece de sub stăpânirea Imperiului Bizantin (partea estică a fostului Imperiu Roman) sub stăpânirea Imperiul Bulgar. Peste vreo alţi 200 ani, în 864, conducătorul acestui imperiu, Boris I, s-a convertit la creştinism; deşi Marea Schismă încă nu s-a produs, existau deja diferenţe de opinii între Papă şi patriarhul Constantinopolului. Boris a susţinut partea răsăriteană, întrucât patriarhul a fost dispus să accepte ceea ce Papa nu aproba, şi anume o biserică autocefală, independentă. Tot cam în aceeaşi perioadă (începând cu anul 862), fraţii greci Chiril şi Metodiu şi-au început activitatea de misionari printre populaţiile slave de pe teritoriul actualelor state Cehia şi Slovacia; cei doi au inventat un alfabet pentru a traduce Biblia în limba slavă, alfabetul chirilic, adoptat ulterior şi de celelalte naţiuni de origine slavă, inclusiv Bulgaria şi Rusia.
      Maghiarii au fondat Imperiul Ungar în jurul anului 1000, iar conducătorul acestora, Ştefan, a fost creştinat după ritul vestic.
      Astfel, tendinţele creştine exercitate asupra provinciilor româneşti încă în formare sunt mixte. Dinspre sud, bulgarii promovau creştinismul de tip răsăritean, în timp ce populaţia din Banat şi Transilvania, incluse în Imperiul Ungar, era supusă influenţei Romei. După separarea celor două biserici, asta a însemnat că sudul era ortodox, în timp ce centrul şi vestul, părţi ale Imperiului Ungar, au preluat religia acestuia - catolicismul.

      Abia în anul 1330, unul dintre conducătorii unei regiuni, Basarab I, a fost acceptat ca „voivod” şi de alte regiuni, în urma victoriei asupra regelui Charles I al Ungariei, ceea ce a dus la catalizarea formării unui stat independent: Valahia. Influenţa religioasă bulgară asupra Valahiei, sau Ţării Româneşti, s-a menţinut şi după 1417, când aceasta a devenit suzerană a Imperiului Otoman, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Deşi alţi domnitori vor obţine independenţa Ţării Româneşti, această independenţă a fost de scurtă durată, Imperiul Otoman recucerind provincia şi numind domnitori loiali Porţii.

      În 1360, Bogdan de Cuhea, iniţial voievod al vlahilor din Maramureş (parte a Imperiului Ungar), a intrat în conflict cu regele Ungariei şi a trecut Carpaţii pentru a fonda o altă provincie independentă - Moldova. Se pare că teritoriul acestei provincii ar fi fost tot o parte a Imperiului Ungar, dar, datorită tătarilor, zona a fost abandonată de locuitori. Este incertă religia lui Bogdan, dar succesorul lui Bogdan, Laţcu, s-a convertit la catolicism pentru a beneficia de protecţia Papei în faţa Regatului Ungariei. Însă succesorul lui Laţcu, Petru Muşat, a ales alt protector, şi a recunoscut suzeranitatea regelui Vlasdislav al II-lea al Poloniei, solicitând numirea unor episcopi ortodocşi pentru Moldova. Peste alţi câţiva ani, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut mitropolia Moldovei. Mai târziu, în 1514, Moldova va fi închinată Porţii (Imperiului Otoman) datorită ameninţării tătarilor; otomanii nu aveau interesul influenţării religiei statelor închinate, printre altele şi pentru că taxele erau mai mari pentru cele necredincioase.

      Transilvania a fost la rândul ei o parte a Imperiului Ungar aproape imediat după formarea acestuia. Abia în 1571 a devenit un stat cvasi-independent, condus de prinţi unguri calvinişti. Dar, întrucât o parte a Imperiului Ungar era sub dominanţă otomană, Transilvania era un teritoriu aflat sub vasalitate dublă - ungară şi otomană. După 1683, în urma victoriei de la Viena asupra Imperiului Otoman, casa Habsburgilor câştigă constrolul asupra Transilvaniei. Influenţa religioasă a Imperiului Otoman a fost şi aici nulă, astfel că în Transilvania s-a menţinut influenţa religioasă a Imperiul Ungar - iniţial pur catolică, ulterior completată cu luteranismul, protestantismul, şi alte religii apărute în Europa de Vest.

      Ortodoxia slavă, impusă în Valahia şi Moldova, presupunea, printre altele, oficierea ritualurilor în limba slavă. Întrucât limba era necunoscută pentru marea majoritate a preoţilor (şi cu atât mai mult pentru populaţia de rând), creştinismul ortodox a îmbrăcat o formă bizară:

„Preoţii care nu cunosteau limba slavonă s-au mulţumit a scoate sunete asemănătoare, pe care cei care îi ascultau nu le înţelegeau. Aşa s-a produs un fenomen unic în lume şi nemaiîntâlnit în istorie, anume acela al boscorodirii. Cultul creştin a ajuns o înşirare de sunete cu prefixe şi sufixe slavone. Preoţii au ajuns să nu ştie să citească. Uneori nu cunoşteau decât Tatăl nostru (Ocinaşele [ din lb. slavonă, „otĭcĭ našĭ”] ) şi mai rar Crezul în limba slavonă, restul serviciilor fiind boscorodite.
("Identitate creştină în istorie", Daniel Brânzei)

      Dimitrie Cantemir relatează că în Moldova, mitropolitul bulgar Theoctist l-a convins pe Alexandru cel Bun să impună nu doar slujbele, ci folosirea alfabetul slav în locul celui latin pentru orice text, în întreaga ţară. Abia în timpul domniei lui Vasile Lupu, în secolul XV, a fost „remediată” situaţia, acesta întemeind o şcoală grecească şi impunând bisericii ca:

„jumătate din liturghie să se slujească în greceşte, iar cealaltă jumătate în slavoneşte.”
(Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae)

ceea ce nu a însemnat vreo îmbunătăţire din perspectiva populaţiei - în continuare, slujbele erau ţinute în limbi necunoscute.
      Atât Moldova cât şi Ţara Românească fiind sub suzeranitate otomană, conducerea acestor provincii a început să fie acordată de Poarta Otomană diverşilor candidaţi din rândul nobililor români, în funcţie de taxele pe care pretendenţii le plăteau, în locul simplei susţineri a domnitorilor aleşi de boieri. În secolul XVIII, această politică a fost schimbată, fiind trimişi domnitori aleşi dintre nobilii grecii din cartierul Fanar din Constantinopol. Nu trebuie uitat că Partriarhia din Constantinopol era şi ea constituită din mare parte din greci. Astfel, în perioada fanariotă, influenţa ortodoxiei slave este treptat înlocuită cu ortodoxia grecească, importată de domnitor dar mai ales de funcţionari ai Imperiului Otoman, de suitele domnitorilor, la rândul lor fanarioţi, şi nu în ultimul rând de călugări greci, trimişi aici ca reprezentanţi ai Patriarhiei.
      Despre religiozitatea populaţiei, putem citi din scrierile celor care au vizitat provinciile în această perioadă, sau chiar ale medicilor români:

„În Moldova, noţiunile de creştinism ale oamenilor de rând, dar chiar şi ale celor mai înstăriţi sau ale preoţilor sunt extrem de sumare, nu ştiu mai deloc despre Biblie ori Noul Testament şi nu înţeleg mesajul slujbelor religioase, totuşi, ca să arate că sunt creştini adevăraţi şi că pe deasupra ei mai aparţin singurei religii adevărate, ei se fălesc cu postul şi în fapt şi postesc foarte mult şi aspru, şi mănâncă în aceste zile totul gătit numai cu untdelemn. [...] Postesc îndeobşte miercurea şi vinerea […] femeile, măcar că aproape nu ştiu nimic despre cuvântul lui Dumnezeu, ţin totuşi morţiş la post şi la ceremoniile lor, deşi ele se duc puţin, şi multe din ele chiar deloc, la biserică.” (Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, ~ 1713)

„[în Valahia]… unii români sunt stăpâniţi de puţină pietate şi încă şi mai puţină cucernicie [însă] ţin cu atâta străşnicie posturile lor, încât nu vor să audă nici măcar de scutirile canoanelor lor sfinte pentru prilejuri de boală sau de vreo altă nevoie.” (Anton Maria del Chiaro, ~1718.)

„Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie”. (F.-G. Laurençon, ~1821)

„Locuitorii din Gheboaia şi Finta ţin cu mare sfinţenie la posturi. Am găsit aici ţărani şi ţărance care mi-au spus că mai bine preferă să le moară copiii decât să-i spurce în post cu lapte sau ouă”. (C.I. Istrati, medic, 1880 )

      La începutul secolului XIX, puterea Imperiului Otoman se reduce în urma mai multor războaie, iar provinciile româneşti reuşesc, la rândul lor, să se scuture de domnitorii fanarioţi şi să obţină de la Poartă revenirea la „domnii pământeni”, adică români. Însă Biserica Ortodoxă rămâne în continuare prezentă aici, în continuare sub influenţa puternică a Bisericii Ortodoxe din Constantinopol. După 1833, Biserica Ortodoxă Greacă s-a declarat autocefală. Astfel, episcopiile ortodoxe din Ţara Românească şi din Moldova au devenit reprezentante ale Bisericii Ortodoxe Greceşti. Or, în secolul XIX, puterea bisericii nu era deloc una minoră: vreme de sute de ani, domnitorii şi boierii au făcut numeroase donaţii către Biserică, atât în bani cât şi în terenuri, pentru a obţine susţinerea liderilor religioşi atât în faţa populaţiei, cât şi faţă de mai-marii acestora din Constantinopol. În 1863, Biserica deţinea un sfert (!) din suprafaţa arabilă, plus numeroase suprafeţe împădurite, iar veniturile obţinute, atât prin exploatarea pământului cât şi prin taxele impuse şi prin donaţiile nobilimii, erau de facto ale Bisericii Ortodoxe Greceşti. Se estimează la peste 7 milioane franci venitul anual trimis spre mănăstirile greceşti; este destul de limpede că această sumă nu reprezenta nici pe departe totalitatea veniturilor obţinute de mănăstiri, acestea oprind probabil o parte însemnată pentru folosinţă proprie, şi trimiţând peste hotare doar surplusul. Pentru a putea estima mai bine această valoare, în jurul anilor 1830, 1 kg aur valora 3100 franci, iar raportul se va menţine în următoarele decenii. La acest curs, cele 7 milioane de franci reprezentau peste 2200 kg aur.
      După Unirea Principatelor (Ţara Românească şi Moldova) din 1848, domnitorul României, Alexandru Ioan Cuza, a început o serie de măsuri pentru a reduce puterea Bisericii. Abia la începutul anului 1863, printr-o decizie a consiliului miniştrilor, serviciile religioase au început să fie oficiate în limba română în locul limbii greceşti sau chiar slavone, încă folosită în multe biserici.
      La sfârşitul anului 1863, în ciuda opoziţiei Imperiului Otoman, a Imperiului Rusesc şi a altor forţe care sprijineau Patriarhia de la Constantinopol, a fost votată Legea Secularizării Averilor Mănăstireşti, prin care toate proprietăţile bisericilor închinate (sucursale ale Bisericii Ortodoxe Greceşti) au fost trecute în proprietatea statului. Deşi statul a oferit o sumă importantă de bani ca despăgubire către Patriarhia Constantinopolului, aceasta a fost refuzată, călugării sperând că vor obţine sume mai mari datorită sprijinului Imperiului Otoman şi celorlalte state care îi susţineau. În final, după refuzuri repetate ale călugărilor, nu a mai fost plătită nici o despăgubire.
      În anul 1872, arhiepiscopul de la Bucureşti s-a declarat mitropolit, marcând astfel naşterea Bisericii Ortodoxe Române, ca biserică independentă de alte patriarhii, iar în 1885, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut independenţa (sau autocefalia) acesteia, iniţial ca mitropolie, şi după 1925 - patriarhie. Trebuie remarcat că BOR a fost înfiinţată la 9 ani după secularizarea lui Cuza, astfel încât toate pretenţiile actuale ale bisericii la pretinse despăgubiri datorate de stat datorită secularizării nu au de fapt nici o bază.
      În 1918 a avut loc unirea Transilvaniei cu România. Componenţa religioasă a Transilvaniei era însă în mare parte non-ortodoxă, predominând catolicismul, protestantismul, şi alte denominaţii preluate din Europa Vestică. Situaţia avea să se schimbe forţat după 1948, când Justinian Marina a fost ales Patriarhul Bisericii Ortodoxe; supranumit „Patriarhul Roşu”, acesta a coordonat o colaborare strânsă între BOR şi Partidul Comunist. La câteva luni după numirea lui Justinian ca Patriarh, Partidul Comunist a promulgat Decretul 358 din 1948, prin care toate cultele religioase româneşti în afara celui ortodox au fost trecute în ilegalitate, iar întreaga populaţie non-ortodoxă a devenit ortodoxă. Bisericile celorlalte culte au fost confiscate şi date Bisericii Ortodoxe, iar preoţii au fost puşi să aleagă între a se converti la rândul lor, sau să fie condamnaţi la închisoare. Încă o dată, imixtiunea bisericii în stat a dus la abuzuri, excese şi încălcări flagrante ale moralităţii. Colaborarea dintre Biserică şi Partidul Comunist a continuat pe toată perioada regimului comunist. Numeroşi preoţi au devenit colaboratori ai Securităţii, şi, conform datelor oferite chiar de Biserica Ortodoxă, între 1945 şi 1989 au fost construite peste 500 biserici noi şi au funcţionat mai multe seminarii teologice, evident sub oblăduirea statului. Mitul bisericilor ortodoxe dărâmate de comunişti are la bază demolarea totală a mai multor sate pentru a fi înlocuite cu blocuri, ceea ce a implicat şi demolarea bisericilor din satele respective, dar acţiunea în sine nu a ţintit în mod special biserica respectivă. Dimpotrivă, în repetate ocazii, deşi au fost rase toate clădirile din vreun sat, biserica a fost fie mutată, fie ocolită de buldozerele care pregăteau construirea „viitorului de aur”.
      După căderea regimului comunist în 1989, datorită unei campanii agresive de echivalare a comunismului cu ateismul şi prin invocarea unei persecutări a ortodocşilor de către comunişti, populaţia s-a grăbit să se distanţeze de detestatul regim comunist… prin asocierea cu ortodoxia, principala beneficiară a persecuţiei celorlalte religii din perioada comunistă ! La rândul lor, politicienii au acordat Bisericii un sprijin financiar în continuă creştere, chiar şi atunci când alte obiective (şcoli, spitale, modernizarea unor localităţi) necesitau la rândul lor asistenţă, şi au obţinut în schimb capital electoral, sub formă de publicitate şi recomandare din partea preoţilor în faţa enoriaşilor; deşi oficial România este stat laic, Biserica menţine un control destul de puternic asupra politicii, reuşind în repetate rânduri să influenţeze adoptarea sau respingerea unor legi în funcţie de interesele proprii.
      Însă în final, opulenţa extremă şi abuzurile preoţilor au început să fie tot mai evidente, iar în prezent, încrederea populaţiei în Biserică este în cădere liberă.

      În concluzie:
Pe teritoriul României de azi, creştinismul pe scară largă a fost impus începând din sec. IX, dar a fost o religie a formei fără fond, temută şi dogmatică, nu înţeleasă şi respectată. Şi aici, a fost un instrument prin care preoţii au exploatat foamea de putere a celor din conducere - fie ei voivozi, fanarioţi, comunişti sau politicieni post-revoluţionari - şi au exploatat superstiţia, teama sau speranţa celor de rând, vânzându-şi influenţa asupra maselor pentru a-i promova pe cei care plăteau mai bine, şi exploatându-i pe toţi pentru a trage toate avantajele materiale posibile pentru biserică.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

9. Creştinismul în Europa: declinul

      ♦  După scindarea Imperiului Roman în două, în 313, încercarea de-a menţine o unică biserică a fost o provocare tot mai dificilă; au existat mai multe tentative ale Bisericii din Constantinopol de rupere a influenţei de sub dominanţa Papei de la Roma, atât din motive religioase, cât şi, evident, politice; în 1054, are loc Marea Schismă, în care Biserica Ortodoxă răsăriteană se rupe din Biserica Catolică: situaţia oricum încordată între cele două jumătăţi ale unei biserici menţinute unitară tot mai greu a culminat când timişii Papei l-au excomunicat pe Patriarhul Constantinopolului, Cerularie, iar acesta, la rândul lui, a excomunicat trimişii catolici. Noua biserică şi-a luat numele de „ortodoxă”, sau „dreapta-credinţă” şi se va fragmenta aproape imediat în numeroase variante ortodoxe distincte şi relativ independente, sub conducerea patriarhilor locali. Biserica Catolică îşi va mai pastra integritatea câteva sute de ani.
      ♦  Următorul element notabil din istoria bisericii, de data asta doar catolice, este iniţierea unei serii de misiuni de eliberare a Ierusalimului, oraş sfânt, de sub stăpânirea musulmanilor care-l cuceriseră în secolul V. Prima cruciadă a fost iniţiată de Papa Urban al II-lea în anul 1096, şi a reunit creştini din întreaga zonă de influenţă a Bisericii Catolice. Această cruciadă a fost urmată de alte 6 mari cruciade, ca răspuns la contraatacurile musulmanilor, care re-cucereau „Ţinutul Sfânt”. După aproape 200 ani de război sfânt, luptele s-au încheiat cu victoria musulmanilor, în 1291, după înfrângerea celei de-a şaptea cruciade, şi păstrarea controlului asupra Ierusalimului.
      ♦  Una dintre promisiunile Papei, adresată celor ce se vor alătura Primei Cruciade, s-a dovedit a fi o sursă rentabilă de venituri pentru biserică. Mai exact, Papa a promis „dezlegarea de toate păcatele” pentru luptători. Ulterior, aceeaşi promisiune a fost exploatată sub forma comerţului cu indulgenţe, adică „dezlegări de păcate” contra cost. Având populaţia de pe jumătate de continent terifiată de flăcările iadului, descrise cu lux de amănunte de preoţi şi călugări, promisiunea salvării de tortura veşnică pentru un preţ consistent şi foarte concret a adus Bisericii bogăţii nemăsurate; comercializarea lor pe scară extrem de largă a început din 1230 şi a continuat câteva sute de ani, ajungându-se chiar la „indulgenţa de iertare pentru folosirea untului în post”, vândută în Rouen (Franţa); fondurile obţinute din vânzarea acestei indulgenţe au fost folosite pentru construirea unui turn al Catedralei din Rouen, numit şi azi "Turnul Untului”. Practic, Biserica interzicea ceva, apoi încasa bani de la credincioşi ca să le permită să facă ceea ce a interzis.
      ♦  Întrucât o altă „erezie”, Catharismul, a început să se răspândească în Franţa şi a fost considerat ca fiind o problemă suficient de serioasă, în 1184 a fost înfiinţată o instituţie specială pentru anchetarea cazurilor de erezie: Inchiziţia. Catharismul avea la bază o idee veche, cea promovată de „ereticii” Marcionişti din primele secole: că lumea materială este creaţia unui zeu rău, şi deci este „mânjită” de păcat, iar Isus reprezenta oponentul zeului descris în Vechiul Testament, venit pentru a-i salva pe oameni de creatorul lumii. Această idee era în opoziţie directă cu dogma catolică, iar adepţii au fost torturaţi şi executaţi de Inchiziţie. Însă până la eradicarea acestei idei au fost necesare peste două sute de ani, timp în care noi idei eretice au început să slăbească dominaţia catolică. Inchiziţia a devenit instrumentul de combatere al acestei tendinţe de respingere a dogmelor catolice. Iniţial, Inchiziţia se ocupa exclusiv de cazurile de erezie, dar treptat, puterea instituţiei a devenit tot mai mare, Inchiziţia devenind autoritatea de anchetare a tot mai multor tipuri de delicte.
      ♦  Un alt element demn de reţinut din istoria bisericii este Conciliul de la Toulouse, din 1229, când Biserica Catolică a interzis traducerea, deţinerea sau chiar citirea bibliei de către vreun laic. Excepţie făceau puţinii fericiţi pentru care preotul confesor considera că citirea bibliei ar putea fi benefică. Scopul acestei interdicţii era, se pare, combaterea unei variante „eretice” de creştinism, dar interdicţia a inclus toate variantele de biblie, inclusiv cele catolice.
      ♦  În Europa estică, Imperiul Otoman a cucerit Constantinopolul în 1453. Biserica Ortodoxă a devenit o instituţie care reprezenta toţi creştinii aflaţi în teritoriile aflate sub stăpânire otomană, iar patriarhul Gennadius a fost investit atât cu autoritate religioasă, cât şi civilă asupra întregii populaţii creştine, exinzând autoritatea Bisericii. În ciuda faptului că Imperiul Otoman era islamic, nu s-a făcut vreo încercare de convertire a creştinilor la islamism, deşi autorităţile otomane au pedepsit creştinii care criticau islamismul. Abia la începutul secolului 20 a fost declanşat un război religios împotriva creştinilor, în special al armenilor, dar şi greci sau asirieni, în peninsula Anatoliană. În prezent, legislaţia Turciei prevede ca Patriarhul Constantinopolului să aibă cetăţenie turcă.
      ♦  În 1484, în Europa de Vest, a fost promulgată bula papală „Summis desiderantes affectibus”, prin care s-a recunoscut existenţa vrăjitoarelor, pornind „vânătoarea de vrăjitoare” şi oferind Inchiziţiei o nouă „infracţiune” care necesita anchete, tortură şi execuţie.
      ♦  O situaţie care a dat Inchiziţiei mult mai mult de furcă decât bietele „vrăjitoare” a fost iniţerea în 1517 de către Martin Luther a unei noi schisme în cadrul Bisericii Catolice, ducând la formarea unei noi secte: Protestantismul. Jan Hus este considerat primul care a încercat să modifice doctrinele, dar a ajuns pe rug. Însă reforma lui Luther a prins putere în ţările nordice, fiind susţinută involuntar chiar şi de către Biserica Catolică, prin distanţarea tot mai mare între biserică şi populaţia sărăcită şi spoliată atât de către biserică, cât şi de nobili şi regi la rândul lor, erau susţinuţi de biserică. Abuzul vânzărilor de indulgenţe a fost un factor important, făcând evident chiar şi pentru cel din urmă ţăran esenţa religiei - promisiuni şi ameninţări după moarte, contra bani grei în viaţa aceasta.
      Religia a divizat din nou Europa: catolicismul domina partea sudică, protestantismul a prins rădăcini în statele nordice, iar în zona de mijloc, s-a încins un „război sfânt”, Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), în care au participat majoritatea statelor şi regatelor europene din acea perioadă. Rezultatul a fost unul dezastruos atât din punct de vedere al pierderilor umane, cât şi din perspective economice. În urma acestui război, puterea Bisericii Catolice s-a redus şi mai mult, iar cultul reformat va fi recunoscut şi acceptat.
      În timpul războiului, Anglia se separă de Biserica Catolică. Biserica Angliei, întemeiată în sec. VI, era subordonată Bisericii Catolică. În 1530, regele Henry al VIII-lea, având printre altele şi titlul de „conducător suprem al bisericii”, a decis renunţarea la supremaţia papală, astfel încât Biserica Anglicană a devenit şi ea independentă. Motivul a fost faptul că Henry al VIII-lea dorea să divorţeze de soţia sa, însă catolicismul nu o permitea.
      O altă variantă de creştinism, Calvinismul, a început să se răspândească pe teritoriul Germaniei de azi; în unele elemente, era similar luteranismului, dar diferea în anumite aspecte teologice.
      Vedem astfel cum, o dată scăpat controlul menţinut prin sânge şi foc de Inchiziţia Catolică, catolicismul a început să se fărâmiţeze tot mai mult, în fragmente tot mai mici. Mai are rost să menţionăm că, pe lângă luptele între reformaţi şi catolici, reformaţii luterani şi cei calvinişti s-au încăierat la rândul lor în nenumărate ocazii ?
      O altă ramură protestantă, de data asta franceză, au fost Hughenoţii. Opuşi cu îndârjire catolicismului, hughenoţii au atacat şi distrus numeroase biserici catolice, iar catolicii au răspuns prin masacre în toată regula (Masacrul „din ziua sf. Bartolomeu”, din 24 August până în 3 Octombrie 1572, când mii de hughenoţi au fost ucişi în Paris, şi alte zeci de mii - în alte oraşe); în cele din urmă, Edictul de la Nantes a proclamat Biserica Catolică drept biserică oficială a Franţei, dar a acordat hughenoţilor egalitate cu catolicii, şi a recunoscut libertatea de conştiinţă.
      În 1583, Biserica Catolică a trecut la folosirea calendarului gregorian pentru calcularea datei Paştelui (prima duminică de după prima lună plină de după 21 martie, data echinocţiului), în timp ce Bisericile răsăritene au rămas la folosirea calendarului iulian. Evident, diferenţa nu se referă la folosirea calendarului în general; bisericile răsăritene au adoptat şi ele calendarul gregorian, mai exact, şi folosesc calendarul vechi doar pentru a calcula data Paştelui. Acesta este motivul pentru care Paştele este sărbătorit la date diferite de catolici şi ortodocşi.
      ♦  În timp ce religia creştină se fragmenta tot mai mult şi deci pierdea tot mai mult din influenţă, un nou curent cultural prindea putere: Renaşterea. Începută încă din secolul al XIV-lea, Renaşterea a reprezentat o schimbare profundă în toate aspectele, de la artă la educaţie, de la politică la ştiinţe şi filozofie. Invenţia în 1450 a tiparului cu litere mobile a însemnat un progres enorm pentru răspândirea informaţiei; dacă în primul mileniu erudiţia însemna învăţarea pe de rost a operelor anticilor, renaşterea a însemnat dezlegarea curiozităţii umane. Un aport imens a fost adus de refugiaţii din fostul Imperiu Bizantin după 1453, după căderea Constantinopolului. O dată cu ei au intrat în Europa Apuseană şi informaţii noi, sau uitate aici, copii ale manuscriselor din vechea Grecie, ale Imperiului Roman, şi totodată manuscrise importate din Epoca de Aur a Islamismului (750-1258), care la rândul lor au însemnat un aport imens de cunoaştere, atât din punct de vedere filozofic cât şi în privinţa investigării lumii naturale. Aceasta a dus la naşterea unei noi metode de cunoaştere: ştiinţa. Bazată nu pe apelurile la autoritatea vechilor greci sau romani, a „sfinţilor părinţi”, a bibliei sau pe „revelaţiile” care constituiau până atunci principalele surse, metoda ştiinţifică constă în observarea unui fenomen, găsirea unei explicaţii şi apoi verificarea acelei explicaţii, urmărind falsifierea, adică infirmarea ei - realizarea unui experiment care să indice dacă explicaţia este eronată. Atât de simplu, şi totuşi a fost nevoie de Galileo Galilei pentru a aplica metoda, pentru a infirma concluzia evidentă şi de bun-simţ cunoscută de toată lumea, şi totuşi greşită, că un obiect mai greu cade mai repede, prin aruncarea mai multor obiecte de greutăţi diferite dintr-un turn, demonstrând astfel că toate ajung la sol în acelaşi timp.
      Şi înainte, Biserica s-a confruntat cu „eretici” care susţineau anumite aspecte ale lumii naturale, aspecte care contraziceau învăţături biblice: în 1543, Copernicus a susţinut heliocentrismul, dar a murit imediat după publicarea cărţii, şi înainte ca Biserica să îl poată aresta. Giordano Bruno a fost ars pe rug în 1600 din acelaşi motiv - respingerea geocentrismului. Galileo, la rândul lui, a fost condamnat în 1616 la arest la domiciliu datorită observaţiilor pe care le-a făcut, care la rândul lor se refereau la obiecte astronomice care nu orbitau în jurul Pământului, cum ar fi trebuit să facă orice obiect din Univers - cel puţin conform Bisericii.
      Însă cunoaşterea nu a mai putut fi ţinută în frâu, cu atât mai mult cu cât Biserica Catolică era în acelaşi timp în luptă şi cu celelalte secte care se desprindeau din catolicism. Nu doar descoperirile ştiinţifice au fost cele care au dus la reducerea treptată a influenţei religioase, ci educarea maselor, până atunci profund ignorante.
      ♦  Totodată, un nou concept filozofic s-a impus: umanismul, poziţie care pune accentul pe bunăstarea omului în această lume, nu fericirea unei ipotetice vieţi viitoare, sau pe alte concepte vagi şi nedefinite. O dată cu impunerea acestei ideologii pe o scară tot mai largă, cu creşterea educaţiei şi cu Biserica fragmentându-se tot mai mult, influenţa religioasă asupra politicii şi a societăţii în general intrat într-un declin lent, dar ireversibil. Tot mai multe state au început să introducă libertatea de conştiinţă printre drepturile cetăţenilor; în 1735, Anglia a desfiinţat legile care pedepseau vrăjitoria cu moartea, înlocuindu-le cu legi care pedepseau pretinşii vrăjitori pentru înşelăciune. Celelalte state au urmat exemplul, pe măsură ce oamenii realizau că vrăjitoarele nu există. Inchiziţia a fost desfiinţată în 1834, după ce ultima victimă oficială, învăţătorul Cayetano Ripoll, a fost executată sub acuzaţia de erezie în 1826 în Spania, stat în care Inchiziţia a avut o influenţă extrem de puternică.
      În prezent, Biserica Catolică îşi menţine locul fruntaş între cultele creştine, având cei mai mulţi adepţi - peste un miliard de enoriaşi. Însă fenomenul religios este doar o umbră a vechii religii creştine care a ţinut Europa în gheare vreme de două milenii; majoritatea creştinilor se declară astfel mai mult din obişnuinţă şi tradiţie, şi mult mai puţin din convingere. Pentru cei mai mulţi, religia este fie complet irelevantă, fie un aspect nesemnificativ, sau poate o obligaţie tolerabilă. În toate statele europene, creşte numărul celor neafiliaţi religios şi al celor ce se declară agnostici sau atei, în timp ce creştinismul se fărâmiţează tot mai mult, şi cuprinde în acest moment peste 33.000 (posibil chiar peste 40.000) de culte, secte şi denominaţii diferite, toate concurând între ele pentru a-şi promova propriul „adevăr absolut” unui grup tot mai mic de credincioşi.

      În concluzie:
După ce într-o primă fază creştinismul a fost folosit ca instrument de control, ulterior a ajuns suficient de puternic încât a preluat controlul de la liderii „lumeşti” şi s-a impus ca forţă dominatoare a întregii Europe, până când a cedat tensiunilor interne şi s-a fragmentat din nou, ceea ce a aruncat continentul într-o serie de războaie religioase timp de mai multe secole. În urma acestora, s-a atins un nou echilibru, în care influenţa religiei asupra politicului a fost divizată între mai multe denominaţii, ceea ce a redus influenţa religiei, permiţând înlocuirea valorilor teologice cu cele seculare, ceea ce a dus la progresul ştiinţei, al culturii, şi al bunăstării întregii populaţii.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

8. Creştinismul în Europa: primul mileniu

      ♦  În anul 313, împăratul Constantin, crescut de o creştină, a retras edictele împotriva creştinilor. Astfel, creştinismul a devenit legal în Imperiul Roman. Mai târziu, în 321, tot Constantin a decis că ziua oficială de odihnă a creştinilor să fie duminica, nu sâmbăta. Până atunci, romanii aveau ca zi de odihnă duminica, ziua Soarelui, câtă vreme creştinii au continuat obiceiul evreiesc de a avea ca zi de odihnă sâmbăta - sabatul. Prin această măsură a lui Constantin, s-a eliminat un factor care diferenţia creştinii de non-creştinii din Imperiu. O dată cu schimbarea zilei, a fost uşurată atât integrarea creştinilor în Imperiu, cât şi convertirea non-creştinilor la creştinism - cu alte cuvinte, creşterea numărului de susţinători. Alt motiv care l-a determinat să sprijine cât mai mult convertirea la creştinism a fost acela că, o dată cu abandonarea templelor „păgâne”, bogăţiile acestora reveneau împăratului. Câştigând sprijin din partea creştinilor din Tetrarhie (cele patru „mini-imperii” formate de Diocleţian), Constantin a reuşit o reuniune parţială, lăsând fostul Imperiu Roman împărţit în doar două părţi - Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin), cu capitala la Constantinopol - imperiu condus de Constantin, şi Imperiul Roman de Apus, condus din Roma de către Licinius.
      ♦  Se pare că tot lui Constantin i se datorează şi sărbătorirea Crăciunului. După ce Aurelian a inaugurat în jurul anilor 270-275 festivalul roman Dies Natalis Solis Invicti, adică „Naşterea Soarelui Neînvins”, care marca începutul creşterii zilei după solstiţiul de iarnă, Constantin a decis să schimbe semnificaţia zilei, din acelaşi motiv pentru care a schimbat şi ziua de odihnă: pentru a uşura convertirea „păgânilor” la noua religie.
      ♦  În 325, tot Constantin a iniţiat Conciliul de la Niceea, destinat unificării (sau purificării) creştinismului, în urma căruia o grupare de biserici şi-au reunit teologiile şi s-au impus ca normă. Crezul nicean adoptat aici a fost compus pentru a fi compatibil cu doctrinele tuturor bisericilor suficient de puternice încât să fie dorite în „federaţia” astfel formată. Elemente ale gnosticilor, ale misterului iniţial, dar şi ale altor variante au fost reunite sub acelaşi nume, al Bisericii Catolice. În faţa acestui conglomerat al celor mai puternice biserici, celelalte biserici creştine au avut de ales fie să accepte noua dogmă şi să se integreze, fie să fie declarate eretice. Iar modalitatea de a le convinge este exemplificată de Nicolae Thaumaturgul, care la auzul discursului lui Arius din Egipt, conform căruia Isus era subordonat lui YHVH, s-a năpustit asupra vorbitorului, pălmuindu-l. De aici s-a născut tradiţia sfântului Nicolae care care lasă jordiţe pentru copiii neascultători. Rezultatul acestui conciliu a fost obţinerea unei doctrine unice, a unei biserici unice, de-acum mult mai puternică şi mai influentă. Astfel, Constantin a putut avea un control mult mai bun asupra creştinilor, de acum reuniţi sub un singur lider religios, liderul catolicismului - Papa. Trebuie menţionat că Constantin, deşi a susţinut creştinismul, nu era creştin, el botezându-se doar pe patul de moarte.
      ♦  În 380, Teodosiu declară creştinismul ca religie oficială de stat, şi câţiva ani mai târziu scoate în afara legii practicile păgâne care se mai practicau: creştinismul a ajuns suficient de influent pentru ca creştinii să poată începe ei înşişi persecutarea celor care nu aveau religia potrivită.
      ♦  La Conciliul de la Cartagina din 397, a fost în sfârşit decisă forma Bibliei, şi ce cărţi să fie incluse. Anumite cărţi au fost decretate „scripturi divine”, iar altele au fost respinse; în sprijinul alegerii făcute, a fost citat chiar un argument preluat din scrierile unui alt părinte al bisericii, Irineu: „există patru vânturi universale, patru sferturi ale lumii, iar animalele au patru picioare”. Deci, concluzia logică a fost că trebuiau să fie patru evanghelii - nici mai multe, nici mai puţine. Unele cărţi, atât din Vechiul Testament cât şi din cel Nou, se referă la alte texte considerate importante de autorii cărţilor, dar care nu au fost acceptate în varianta finală a bibliei. În Biblie se găsesc referinţe la „Cartea legământului”, la „Faptele lui Solomon”, la „Războaiele Domnului”, precum şi la alte epistole ale lui Pavel către Corintieni, Efeseni sau Laodicieni, dar aceste texte sunt incluse în biblie; chiar şi din cele admise, se pare că nu toate au fost acceptate integral - unii analişti au remarcat „salturi” prin epistole, de exemplu, care sugerează părţi lipsă. Este dificil de crezut că aceste cărţi să se fi pierdut, pur şi simplu - este improbabil ca primii creştini să nu facă toate eforturile să păstreze documente din istoria timpurie; este mai probabil ca textele respective să fi fost cenzurate sau respinse fie înainte, fie la acest conciliu, tocmai pentru că erau incompatibile cu doctrina acelui moment, diferită de teologia primilor creştini.
      În realitate, alegerea fiecărei cărţi care va forma actuala Biblie a fost dictată de interese politice, nu teologice, fiind alese în principal Evangheliile şi Epistolele care susţineau sau cel puţin erau compatibile cu doctrinele impuse la Niceea:

„Cea care urma să devină biserica victorioasă pur şi simplu a ales evangheliile care puteau realiza cel mai bine două scopuri simultan: să fie cel mai uşor de reconciliat cu un anumit set comun de valori, şi totodată să atragă în circuitul de control cea mai largă reţea de comunităţi creştine stabilite, întrucât deja fiecare comunitate bisericească îşi alesese partea prin adoptarea unei evanghelii sau a alteia. Al doilea scop a dat un avantaj strategic în competiţia cu alte mişcări creştine sectare: mai mulţi membri, mai multe resurse, mai multă influenţă, şi mai multă supremaţie geografică, aşa explicându-se de ce această biserică, şi deci acest canon, a câştigat în cele din urmă. Dar acest avantaj a venit cu un cost: un set de evanghelii pline de conflicte şi valori contradictorii. Dacă plasa ar fi fost prea lejeră, canonul ar fi fost prea inconsistent pentru a crea o mişcare unitară; iar dacă ar fi fost prea strictă, ar fi unificat prea puţine comunităţi pentru a avea vreun avantaj. Fără îndoială, canonul ales a reprezentat cel mai bun compromis strategic posibil. Contradicţiile şi conflictele rezultate puteau fi apoi remediate prin retorică, distrageri şi exegeză creativă. Şi exact asta vedem că s-a întâmplat.”(Richard Carrier)

      Toate celelalte texte creştine au fost declarate eretice şi au fost interzise cu desăvârşire. De acum, biserica victorioasă a făcut tot posibilul să distrugă orice documente care descriau miturile, doctrinele şi convingerile altor variante creştine, inclusiv cele care relatau înfiinţarea creştinismului timpuriu, şi a rescris istoria, revendicând o falsă continuitate de la apostoli şi de la Isus.
      Numeroase alte aspecte ale „tradiţiei creştine” au fost stabilite nu în perioada iniţială, ci lent, prin concilii şi sinoade, în care interesele politice dictau în egală măsură cu interpretările unor pasaje obscure alegerile pe care participanţii le acceptau sau le respingeau, nu rareori în urma unor bătăi crâncene, sau mai rău:

„Nicăieri nu este creştinismul mai puţin atractiv […] şi mai lipsit de autoritate decât în Sinoadele Ecumenice ale Bisericii. În general, acestea se prezintă sub forma unei ciocniri feroce a două fracţiuni rivale, din care nici una nu cedează dar care amândouă mărturisesc împotriva propriei convingeri şi credinţe. Intriga, nedreptatea, violenţa, liberul arbitru, decizia impusă dar nu consimţită, hotărârile luate cu forţa, acea forţă a unei majorităţi turbulente şi zgomotoase, deciziile luate pe baza ovaţiilor sălbatice mai degrabă decât pe baza cercetării sobre, demisiile de la bunul simţ şi comportamentul civilizat, scad onoarea şi neagă raţiunea de a fi, a cel puţin ultimelor Sinoade. […] jubilări şi veselie la blestemarea în chinurile Iadului a adversarului umilit […] degenerarea şi decăderea este rapidă începând cu Sinodul Ecumenic de la Niceea la cel de la Efes unde fiecare tabără a venit hotărâtă să folosească orice mijloace pentru a-şi strivi adversarul, mergând de la precipitarea lucrărilor până la manevre în culise, de la influenţa ocultă până la mită şi şantaj; a fost prezentă acolo încurajarea violenţei, dacă nu apelul deschis la violenţa mulţimii, pentru influenţarea deciziilor întrunirii; fiecare avea propria gloată de prostime violentă adusă de acasă pentru a-şi sprijini „tabara”, şi nici unul nu se dădea înapoi de la nici un mijloc pentru a obţine împlinirea anatemelor şi blestmelor lor către ceilalţi, prin instigarea persecuţiei funestei stăpâniri a vremii.”
(Henry Hart Milman, „Istoria creştinătăţii latine”)

      Modul în care au fost stabilite bazele creştinismului ar îngrozi astăzi orice persoană morală; iar ideea de la baza conciliilor lasă şi ea de dorit: stabilirea prin vot a adevărului ! Oricâte argumente şi discuţii ar fi prezentate la o adunare, dacă acestea nu au la bază nimic altceva decât opinia, oricât de fermă, a vorbitorilor, nu pot ajuta cu nimic la stabilirea veridicităţii unei ipoteze faţă de alta. Investigarea afirmaţiilor, şi nu discutarea lor, este calea de-a demonstra o idee corectă sau greşită. Dar conciliile nu au făcut altceva decât să pună faţă în faţă două sau mai multe tabere cu opinii opuse, lăsând sofismele şi forţa fizică să impună una sau alta dintre idei drept „Adevăr Absolut”, transmis mai departe şi încorporat în creştinism, ca peste câţiva ani alte interpretări opuse ale acelui „Adevăr” să se înfrunte din nou.

      În concluzie:
O dată cu prăbuşirea Imperiului Roman şi creşterea numărului de adepţi, şi după ce o serie de creştini au ajuns împăraţi, religia creştină a devenit din interzisă obligatorie, iar numeroasele forme de creştinism, variind în numeroase privinţe - de la religia-mister venerând un Isus mitic, la culte care propovăduiau un Isus istoric - au fost unificate forţat şi aduse la o doctrină unică, cea a Bisericii Catolice, impusă, promovată şi menţinută prin cenzură, ameninţări, violenţă şi executare atât a „păgânilor” cât şi a „ereticilor”. Creştinismul închegat în urma conflictelor a păstrat doar „ambalajul” religiei-mister a lui Petru, pierzând sau ignorând înţelesurile mai profunde promovate iniţial.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

7. Creştinismul primar

      După epistolele lui Pavel din anii 50-60, textele care să descrie organizarea bisericii creştine în următorii 50 ani, până la începutul secolului al II-lea, nu mai există. Epistolele lui Ignaţiu şi ale lui Clement sunt printre cele mai timpurii. Lipsesc nu doar relatările autorilor creştini, dar chiar referinţe ale vreunui istoric la creştinism, sau critici aduse creştinismului din această perioadă. Şi mai suspect, din numeroasele texte ale istoricilor evrei sau romani care adresează istoria Palestinei din primul secol, lipsesc volumele sau porţiunile care adresează exact perioada în care se presupune că Isus ar fi trăit, şi biserica creştină s-a format. Despre unele (de exemplu, cronica lui Justus din Tiberia, a regiunii Galileii din perioada în care Isus ar fi propovăduit) ştim că nu îl menţionează pe Isus, deşi cronica respectivă nu s-a păstrat, pentru că peste câteva secole, un autor creştin a criticat această istorie pentru absenţa lui Isus.
      Nu trebuie uitat că după secolul al IV-lea, creştinii au devenit dominanţi. Fără îndoială că orice text care ar fi conţinut referinţe la Isus sau la biserica creştină ar fi fost salvat şi copiat cu grijă. Ajunge să ne amintim de Eusebiu, care s-a văzut nevoit să introducă un pasaj fals într-un manuscris pentru a oferi o pretinsă sursă istorică independentă pentru Isus. Numai absenţa referinţelor autentice la Isus în textele istorice sau, mai rău, referinţe la un Isus „necorespunzător” ( de pildă, care nu a fost pe Pământ ) ar fi putut să-i facă pe creştini să cenzureze documente precum Istoria lui Tacitus (din care lipseşte porţiunea anilor 29-31), cronica lui Cassius Dio (din care lipsesc două părţi, cea privind anii 6 ien-2 en, care ar acoperi domnia lui Irod, şi cea privind perioada anilor 15-30 ), cartea lui Seneca, „Despre superstiţii” ( în care autorul descrie toate sectele religioase… fără a menţiona creştinii; şi aici, unicul indiciu al existenţei cărţii este o menţionare de către Augustin în cadrul unei raţionalizări privind această absenţă a creştinilor în text, întrucât cartea este una dintre puţinele scrieri ale lui Seneca care nu au supravieţuit, deşi peste o sută de alte texte s-au păstrat ); Plutarh a fost alt autor cenzurat, din textul Moralia lipsind o parte dintr-un sul, în care începe descrierea „Misterelor evreilor” prin comparaţia cu Dyonisus, Bacchus şi Adonis… Cenzura nu a cruţat nici autorii creştini - în secolul III, Hippolytus a scris o serie de volume cu titlul „Demontarea tuturor ereziilor”. Cele două volume care tratau religiile-mister, incluzând patimile, naşterile miraculoase, moartea şi reînvierea zeilor, ritualurile şi învăţăturile privind evenimentele produse în ceruri, şi alte elemente îngrijorător de asemănătoare cu miturile creştine - ei, aceste două volume lipsesc, iar natura conţinutului este cunoscută doar pe baza referirilor din celelalte volume. Şi exemplele pot continua. Numeroase documente istorice care tratează Palestina primilor ani, sau care descriu alte religii similare creştinismului fie lipsesc, fie sunt cenzurate, şi de multe ori ştim de existenţa lor doar din aluzii sau critici ale altor istorici sau ale primilor creştini aduse acestor documente. De asemenea, au existat autori care, ceva mai târziu, au criticat creştinismul. Din nou, unicele dovezi ale lucrărilor acestora sunt criticile aduse de autorii creştini.
      Este foarte puţin probabil să fi existat o conspiraţie creştină în adevăratul sens, care să urmărească activ suprimarea tuturor acestor informaţii incomode pentru creştinism. Explicaţia cea mai plauzibilă este că îndepărtarea lor a fost realizată „de la sine”, prin acţiunile independente a unui număr mare de cronicari sau călugări creştini în decursul a mai multe secole, fie pur şi simplu prin simpla lipsă de interes a prezervării anumitor manuscrise (fără a fi recopiate când era nevoie, majoritatea documentelor s-au deteriorat de la sine de-a lungul timpului până la dispariţie), fie chiar prin distrugerea intenţionată a textelor „eretice”, pe măsură ce bibliotecile ajungeau sub controlul creştinilor, sau erau transferate în biserici sau mănăstiri: descoperind un asemenea manuscris, un creştin pios nu ar fi stat pe gânduri înainte să-l arunce în foc, fără ca aceasta să implice o conspiraţie organizată. Astfel, o dată cu răspândirea creştismului, documentele cu un conţinut incompatibil cu doctrinele creştine au fost eliminate treptat de la sine din fondul cunoaşterii.
      Ironic, printre textele care nu au supravieţuit acestei „purificări” se numără şi textele creştine care descriau evoluţia bisericilor creştine timpurii; intervalul dintre epistolele lui Pavel şi până în jurul anilor 110 poate fi doar dedus. Probabil datorită întemeierii a numeroase biserici în oraşe diferite şi deseori îndepărtate geografic, atât de Pavel cât şi de alţi misionari, a apărut o divergenţă de idei între aceste biserici, şi deci au apărut alte culte creştine cu o teologie diferită. Astfel, între diferitele biserici creştine au apărut conflicte de ideologie. De altfel, putem găsi unele indicii privind asemenea divergenţe prin epistole sub formă de critici adresate de autorul uneia din ele către alţi creştini, care susţineau variante „eretice”. De exemplu, 2 Ioan 1:7„s'au răspîndit mulţi amăgitori, cari nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup.” este scris de cineva care considera că Isus a fost o persoană reală, şi critica o altă interpretare, care promova ideea unui Isus care nu s-a încarnat pe Pământ - adică autorul se confrunta cu ceea ce considera o idee eretică ( similară cu cea din „Ascensiunea lui Isaia”), care avea însă suficientă popularitate şi răspândire încât să nu poată fi ignorată. Alte aluzii la cultele concurente găsim şi prin alte epistole, fie autentice fie doar atribuite lui Pavel, care avertizează în mod repetat faţă de „profeţi mincinoşi” care „propovăduiesc un alt Isus […] sau altă evanghelie”, dar şi în alte surse istorice, deseori supravieţuind datorită ascunderii (cum a fost cazul bibliotecii de la Nag Hammad) care descriu o parte din ideile care s-au rupt din mişcarea iniţială.
      În mod cert, creştinismul aşa cum îl cunoaştem acum nu a avut originea în mişcarea iniţială, destinată exclusiv evreilor şi venerând un Isus imaterial, ci a fost derivat dintr-una din aceste secte la rândul lor derivate din alternativa lui Pavel la creştinismul strict iudaic promovat de Chefa. Şi, într-adevăr, în primele secole au existat numeroase secte creştine, promovând un Isus cu totul deosebit faţă de cel de azi. Una dintre primele secte a fost mişcarea Docetistă, care propovăduia un Isus imaterial, a cărui crucificare şi moarte au fost doar simulacre. Cultul Marcionist, înfiinţat de Marcion, îl considera pe YHVH ca zeu al evreilor, care urma să-şi trimită salvatorul lui, altul decât Isus, la fel cum zeul iubirii, cel ce l-a trimis pe Isus, era distinct de zeul Vechiului Testament. Marcion îl considera pe Pavel drept unicul apostol adevărat, fiind într-un sens continuatorul mişcării iniţiate de Pavel. De asemenea, au existat o multitudine de secte Gnostice, care aveau credinţa centrată pe ideea că lumea materială ar fi o închisoare din care trebuiau să se elibereze pentru a ajunge la lumea spirituală pură. Unele secte gnostice îl considerau pe creatorul lumii, YHVH, drept un zeu rău (probabil pe baza atrocităţilor din Vechiul Testament), iar pe Isus ca fiind pur divin, fără o parte umană, care a fost trimis de un alt zeu pentru a-i salva pe oameni de YHVH, şi care de fapt nu a fost ucis. De exemplu, Sethianiştii, o altă sectă gnostică, aveau un mit al genezei în care un zeu suprem indescriptibil a emanat „aeoni”, entităţi generate din esenţa sa; unul dinte aeoni îl imită, şi produce o emanaţie proprie, Yaldabaoth, un şarpe cu cap de leu, care apoi crează lumea materială şi oamenii, şi se proclamă unicul zeu. Arianiştii negau divinitatea lui Isus, considerându-l o simplă unealtă, diferită doar prin faptul că a fost creat direct de dumnezeu, precum Adam. Alături de acestea, existau numeroase secte evreieşti, continuatoare ale cultului fondat de Chefa - Ebioniţii, „cei săraci”, numiţi şi Nazareni, erau o sectă evreiască creştină care îl considera pe Isus drept salvator însă nu îl considerau divin prin naştere, susţinea necesitatea păstrării legilor evreieşti, şi îl vedea pe Pavel ca pe un apostat. Totodată, considerau că Isus ar fi trăit în timpul lui Alexandru Ianai (76-127 îen) - evreii babilonieni au preluat de la această sectă ideea aceasta, pentru că aceasta a fost singura formă de creştinism pe care au cunoscut-o. Probabil că aAceasta a fost una din sectele care au descins direct din cea originală, cea fondată de Chefa. Şi alte variante, fiecare prezenând o cosmologie diferită, un zeu diferit şi un Isus diferit - şi fiecare considerându-le pe toate celelalte ca fiind „erezii” - au apărut, s-au dezvoltat… şi s-au luptat pentru a-şi impune propria idee.
       Cu aceeaşi înverşunare cu care se luptau între ei, creştinii se opuneau şi altor religii. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care oficialităţile romane au luat în mai multe rânduri măsuri care au afectat creştinii. Suetonius face o scurtă referire la expulzarea din Roma a „evreilor care stârneau mereu tulburări la îndemnul lui Chrestus (sau Chresto)”. Este incertă identitatea acestui personaj - fie Suetonius a interpretat greşit religia creştină şi a crezut că este condusă de cineva numit Cristos, fie Chrestus (un nume în folosinţă) a fost unul dintre agitatori. Oricum, în jurul anilor 50, împăratul Claudiu a dat un edict de expulzare a evreilor creştini din Roma întrucât, ce ciudat, aceştia nu se mulţumeau cu ritualurile lor ciudate, ci se străduiau să impună şi altora propria religie, ceea ce producea „tulburări”, probabil între aceştia şi evreii din Roma care urmau religia elenistă. Mai mult, întrucât creştinii refuzau să respecte ritualurile religioase oficiale, erau consideraţi de locuitori ca fiind „atei” (ce ironic !), şi deci erau văzuţi ca o cauză a dezastrelor naturale, trimise de zei ca răspuns la această „sfidare”. O înţelegere superficială a obiceiurilor creştinilor contribuia şi mai mult la perceperea acestora ca persoane detestabile: ritualurile lor de împărtăşanie, în care „mâncau din carnea lui Isus şi beau sângele lui”, luate literal de romani, au dus la acuzaţii de canibalism - cu atât mai mult cu cât aceste ritualuri se petreceau în privat, nu în public. De aici, a fost doar un pas scurt la acuzarea creştinilor că ar răpi copii pentru a-i consuma. Iar titlurile de „frate” şi „soră” folosite de creştini între ei trezeau suspiciuni de incest. Aşadar, în viziunea romanilor ne-creştini, aceştia reprezentau o sectă de canibali incestuoşi care sfidau zeii, refuzând să le aducă sacrificii şi stârnind astfel mânia divină. O altă cauză de „persecuţii” o reprezenta organizarea în sine: în Imperiul Roman, adunările - orice tip de adunări, inclusiv brigăzile de pompieri ! - erau privite cu suspiciune, fiind considerate potenţiale focare de revoltă, şi necesitau autorizaţii pentru a putea fi realizate. Atunci când bisericile creştine ignorau aceste „detalii”, iar autorităţile încercau să impună respectarea legilor, creştinii se considerau persecutaţi.
       Persecuţia creştinilor nu a fost o politică oficială în Imperiul Roman decât mult mai târziu. În timpul împăratului Nero, se pare că a fost iniţiată o persecuţie împotriva creştinilor din Roma, dar este incertă atât amploarea acesteia, cât şi autenticitatea ipotezei conform căreia aceştia ar fi fost acuzaţi de incendierea Romei, sau persecutarea lor a fost pur şi simplu rezultatul atitudinii celorlalţi romani faţă de creştini. Nu există dovezi privind vreo lege care să vizeze creştinii. În următoarele două secole, persecutarea creştinilor a îmbrăcat forme variate în diverse provincii romane: unii guvernatori ignorau creştinii din provinicia lor, în timp ce alţii considerau că refuzul de a aduce sacrificii zeilor romani şi venerarea unui condamnat ar reprezenta o sfidare adusă Imperiului, şi îi executau pe creştinii care nu renunţau la religia lor în urma ameninţării cu moartea. Asta pentru că rolul guvernatorului era menţinerea liniştii şi a ordinii în provincie, iar bisericile creştine erau de multe ori focare de agitaţie, atât prin refuzul creştinilor de a participa la ceremoniile religioase şi sacrificiile publice, cât şi din partea populaţiei non-creştine care respingea creştinismul într-un mod sau altul, de la simpla batjocură la linşarea lor şi vandalizarea locuinţelor, fără ca aceasta să fie o prescripţie legală. Oficialităţile preferau deseori să execute creştinii pentru a nu oferi şi alte ocazii de tulburări. De altfel, şi alte secte non-creştine (culte bahice, sau druidice) considerate dăunătoare de către oficialităţile romane au fost persecutate şi eradicate în decursul secolelor.
      Revenind la divergenţele din cadrul creştinismului, pe măsură ce sectele creştine se diferenţiau şi-şi schimbau mesajul, numeroase documente alternative erau scrise şi puse în circulaţie de fiecare sectă - sunt cunoscute zeci de evanghelii din primele secole, de la Evanghelia copilăriei lui Isus (care descrie un Isus copil, care-şi transforma prietenii de joacă în capre, sau îi ucidea şi apoi îi învia), la evangheliile lui Petru (în care învierea şi ascensiunea se produc în chiar ziua execuţiei, iar Isus şi cei doi îngeri care-l scot din mormânt au câteva sute de metri înălţime, şi sunt urmaţi de cruce… care vorbeşte), a lui Iuda (în care doar Iuda a fost cel care a înţeles mesajul lui Isus, iar presupusa trădare a fost realizată la cererea lui Isus), a lui Toma (care conţine doar parabole şi învăţături atribuite lui Isus), a Mariei, (în care Maria Magdalena este inclusă printre apostoli, fiind favorita lui Isus, şi după moartea lui, Maria intră în conflict cu ceilalţi apostoli, întrucât Isus i-a împărtăşit mai multe informaţii), a lui Filip, a lui Marcion, Evanghelia Coptică Egipteană, Evanghelia Adevărului, şi multe altele. În prezent, se ştie de existenţa a peste 50 evanghelii diferite, din unele păstrându-se fragmente mai mult sau mai puţin complete, în timp ce despre altele ştim doar din referinţe ale altor autori la o anumită evanghelie în circulaţie. Cu cuvintele prof. William Petersen, „evangheliile se înmulţeau precum iepurii… cine voia să scrie o evanghelie putea… şi adesea o şi făcea.” Unele din acestea contrazic evangheliile canonice, în timp ce altele le prezintă ca incomplete. În privinţa rolului acestor texte şi al euhemerizării lui Isus, acesta poate fi dedus cu uşurinţă: cât timp secta era construită doar pe baza viziunilor sau a ideilor unui „ales”, exista oricând riscul apariţiei unui nou „vizionar” care să descrie o revelaţie egală, dar de sens opus, exact cum a procedat şi Pavel. Dar având o evanghelie scrisă, care să descrie un personaj aparent istoric, dogma era mult mai dificil de contestat; deci, evangheliile au fost scrise pentru a conserva credinţa, şi pentru a menţine controlul asupra credincioşilor. Aşadar, în primele 3 secole, creştinii se întreceau în fabricarea şi punerea în circulaţie a numeroase documente pseudoistorice - Evanghelii, Fapte şi Epistole. În Biblioteca de la Nag Hammadi, o colecţie de cărţi Gnostice ascunse la repezeală în anul 367 datorită interzicerii folosirii cărţilor non-canonce, s-a descoperit şi o evanghelie în curs de construire, prin copierea unui text non-creştin şi înlocuirea personajelor originale cu Isus şi apostolii.
      E oarecum de înţeles duşmănia pe care o nutreau sectele creştine unele faţă de altele. Fiecare „adevăr absolut” al uneia era contrazis în toate privinţele de „adevărurile absolute” ale celorlalte, discreditându-se reciproc. Nu este de mirare că majoritatea surselor despre Isus ca fiinţă celestă, care nu a existat ca persoană istorică, s-au pierdut. Cultele care respingeau această interpretare nu le-au cruţat, cum nu au cruţat nici alte documente ale altor culte, cu interpretări diferite de cele „corecte”. Ar fi fost suficientă o singură sectă suficient de puternică care să-şi impună varianta cu de-a sila tuturor celorlalte.
      Şi, într-adevăr, una dintre aceste numeroase variante creştine a fost o biserică care s-a auto-intitulat "catolică"; prima menţionare a denumirii de „biserică catolică” datează din jurul anului 110, într-o scrisoare a lui Ignaţiu; termenul are sensul de „universal”, pentru a simboliza prezenţa acestui cult în numeroase oraşe, ceea ce sugerează că această religie avea o bază pentru a deveni ulterior destul de puternică şi cu influenţă mai mare decât alte culte.
      În secolul al II-lea, conform informaţiilor deduse din alte înregistrări, se pare că majoritatea sectelor creştine întemeiate în multe regiuni ale Imperiului erau secte „eretice” - gnostice, marcioniste, nazarinene, sau alte variante. Deci, deşi avea rădăcini în multe oraşe, Biserica Catolică nu era încă foarte puternică. Cheia succesul avea să vină din faptul că această biserică avea o organizare mult superioară altor biserici, şi mai ales din faptul că a reuşit să se impună în chiar capitala Imperiului, în Roma. Mesajul direct, fără înţelesuri ascunse, şi totodată indulgenţa privind ascetismul deseori revendicat de alte culte i-au asigurat în final o popularitate mai mare.
       Trebuie precizat că creştinii încă reprezentau un procentaj minuscul din populaţie la începutul celui de-al doilea secol. De pildă, în 111, Pliniu cel Tânăr, care a fost avocat, Praetor în Roma (echivalentul procurorului general), precum şi consilierul legal al lui Traian, cere într-o scrisoare către împărat sfaturi privind creştinii, întrucât în toţi aceşti ani în care a fost reprezentantul legii în Roma, nu a avut niciodată de-a face cu aceştia, şi nici nu auzise despre această religie. Şi mai târziu, analiza altor documente indică o prezenţă minimală a creştinilor în primele secole - în mod cert, sub 1% din populaţie. Abia după ce Imperiul Roman şi-a început declinul - atacat de barbari, sfâşiat în mai multe părţi, cu economia prăbuşindu-se şi oraşele abandonate de cetăţenii obligaţi să devină fermieri pentru a-şi asigura hrana, cu toate instituţiile oficiale cedând - creştinismul a fost găsit mult mai atractiv, explicând prăbuşirea ca o pedeapsă divină, şi totodată promiţând o speranţă de salvare şi minimalizând greutăţile acestei vieţi. Astfel, pe fondul colapsului Imperiului, creştinismul a cunoscut o răspândire exponenţială.
      În anul 250 împăratul Decius a dat un decret prin care se impunea cetăţenilor romani participarea la sacrificii publice, ca o formă de exprimare a devotamentului faţă de Imperiu şi împărat. Deşi probabil că măsura dorea să impună o atmosferă măcar aparentă de loialitate pentru a contracara problemele reale, a avut ca efect acuzarea a numeroşi creştini care au refuzat participarea la aceste sacrificii. Iar în anul 303, împăratul Diocleţian, într-o încercare de a readuce Imperiul la gloria trecutului, a iniţiat cea mai mare persecuţie a creştinilor în Imperiul Roman printr-o serie de edicte care impuneau din nou tuturor creştinilor obligaţia de a respecta sacrificiile aduse zeilor romani sub ameninţarea cu moartea. Ostilitatea populară la adresa creştinilor a fost astfel transformată în politică oficială, deşi această măsură nu va dura decât câţiva ani.

      În concluzie:
În primele trei secole după fondare, creştinismul, o religie minusculă, s-a fragmentat în numeroase secte cu doctrine distincte sau opuse, promovând cele mai variate mitologii, de la un Isus celest la unul terestru dar imaterial, la un Isus uman, sau dimpotrivă, unul complet divin. O dată cu evoluţia teologiei, a avut loc o epurare masivă a vechilor texte, îndepărtându-se orice relatare privind formele mai vechi ale religiei, şi astfel ştergându-se, la propriu, înregistrarea istoriei creştinismului.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

6. Evangheliile (II)

(continuarea primei părţi)

      ♦  O comparaţie a ultimelor cuvinte ale lui Isus pe cruce în cele patru evaghelii denotă evoluţia lui Isus în teologia creştină: primele două evanghelii relatează un strigăt disperat („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”). În „Luca”, Isus capătă mai multă încredere („Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”), iar în „Ioan” Isus are deja atitudinea cuiva care execută pur şi simplu o îndatorire oarecare („Săvârşitu-s-a”). Diferenţele se datorează schimbării viziunii despre natura lui Isus: dintr-o entitate celestă subordonată zeului, care s-a sacrificat pentru a oferi oamenilor salvarea, Isus este deificat de creştini într-o măsură tot mai mare, până ajunge egal cu zeul. „Marcu” prezintă un Isus foarte uman, care devine un fiu al lui YHVH după botez, dar încă păstrând numeroase defecte umane (disperarea din grădina Ghetsimani, unde cere „îndepărtarea paharului”). Şi „Matei” (Matei 24:36) încă vede diferenţa, subordonându-l pe Isus zeului, dar acest Isus este mult îmbunătăţit, „Matei” omiţând din pasajele problematice (eşecul unor minuni din Marcu 6:5-6) şi în schimb completând cu profeţii din Vechiul Testament ( fie ele reale, distorsionate sau chiar răstălmăcite - de exemplu, profeţia „Rahelei plângând” din Matei 2:18 face trimitere la Ieremia 31:15, dar Ieremia nu face nici o profeţie despre uciderea unor prunci, pentru că versetul imediat următor din Ieremia promite… întoarcerea copiilor „din ţara vrăjmaşului” ) pentru a-i mări autoritatea. Luca prezintă un Isus excepţional, întotdeauna sigur pe el, întotdeauna calm şi liniştit. Unica excepţie, „transpiraţia cu sânge” din Luca 22:44, lipseşte din manuscrisele vechi, versetul fiind considerat o interoplare ulterioară. În final, „Ioan” îl face pe Isus sinonim cu zeul, întreaga evanghelie fiind axată pe deificarea lui Isus. Isusul lui „Ioan” pare chiar a ironiza slăbiciunile lui Isus din celelalte evanghelii: „Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit pînă la ceasul acesta!” (Ioan 12:27).
      ♦  Aceleaşi deosebiri de perspectivă se regăsesc şi comparând începutul evangheliilor, apariţia lui Isus: pentru „Marcu”, partea importantă începe cu botezul lui Isus; naşterea nu este menţionată, ca şi cum nu ar avea nimic notabil; abia după ce a fost botezat, adică spălat de păcate, a fost adoptat de dumnezeu şi şi-a început rolul. În schimb, pentru „Matei” şi „Luca”, concepţia lui Isus a fost miraculoasă, „Matei” chiar citând Isaia 7:14 ca o profeţie privind naşterea dintr-o virgină ( de fapt, profeţia se referea la un alt copil - Isaia 7:15-20 - conceput… chiar de Isaia - Isaia 8:3). „Luca” preia şi el relatarea cu naşterea dintr-o virgină. Iar în evanghelia după Ioan, Isus nici măcar nu are o origine, fiind descris ca pre-datând întreaga creaţie, şi fiind cel care s-a arătat lui Moise şi celorlalţi profeţi (Ioan 1:18,30,45).
      ♦  Legat de momentul naşterii lui Isus, trebuie amintit că au existat opinii diferite de cea considerată astăzi tradiţională. Trecând peste faptul că evangheliile nu se pot pune de acord când s-a născut (înainte de anul 4 îen, în timpul lui Irod, sau după anul 6 en, când Quirinius era guvernator în Siria), există divergenţe mult mai serioase: Talmudul evreilor din Babilon (care au trăit în afara dominaţiei romane) îl plasează pe Isus în timpul domniei regelui Alexandru Ianai, care a domnit între 76 şi 127 îen. Există indicii că aceşti evrei au avut cunoştinţă doar de secta iniţială, cea fondată de Chefa, aşa cum a fost ea iniţial - o sectă exclusiv evreiească, şi respectând legile Vechiului Testament. Pe de altă parte, Irineu l-a „tras” în direcţia cealaltă, întinzând perioada în care Isus ar fi propovăduit până în timpul lui Traian - adică după anul 98 en. Alţi creştini l-au plasat în timpul domniei lui Claudiu (41-54 en). Evanghelia după Petru afirmă că Irod, nu Pilat l-ar fi executat pe Isus, deci Isus ar fi fost executat înainte de anul 4 îen. Ca şi cum unicul lucru asupra căruia toţi aceştia sunt de acord ar fi fost că Isus a fost pe Pământ „cândva, în trecut”, dar nu ar sunt prea siguri unde ar putea să-l plaseze, şi fiecare ii „face loc” în istorie unde poate.
      ♦  Chiar şi episodul cu blestemarea smochinului din Marcu 11, cel în care Isus se apropie de un smochin care nu avea încă smochine şi l-a blestemat, o acţiune atât de dificil de justificat de apologişti, capătă un cu totul alt sens când este analizat din punct de vedere literar: este vorba de tehnica numită Inclusio, sau „intercalare” în care o poveste este inclusă în altă poveste, pentru că autorul vrea să sublinieze legătura dintre ele. Şi, într-adevăr, după blestemarea smochinului, urmează devastarea templului şi alungarea afaceriştilor de aici, după care se revine la smochinul din prima parte, de-acum uscat. Smochinul este o metaforă pentru Templul din Ierusalim, iar mesajul întregii relatări se referă la depăşirea cultului templului, element central al credinţei evreilor din primul secol; precizarea că „nu era timpul smochinelor” este o metaforă pentru „nu [mai] este timpul templului”, de-acum înlocuit prin sacrificiul lui Isus. Acelaşi mesaj, de „dărâmare a templului şi „reconstruirea” în trei zile, apare şi în alte părţi, fiind o metaforă pentru aceeaşi idee: înlocuirea cultului templului, sau „dărâmarea” lui de către Isus după sacrificiul lui şi reînvierea după trei zile. Acesta a fost rolul sacrificiului lui Isus în noua religie: iudaismul avea ca element central Templul din Ierusalim, iar una dintre cele mai importante evenimente era Yom Kippur-ul, sau Ziua Ispăşirii, când se realiza sacrificiul unui „ţap ispăşitor”, asupra căruia erau proiectate toate păcatele poporului. Aceste sacrificii trebuiau realizate anual; creştinii, încă o sectă iudaică, au considerat că sacrificiul lui Isus a fost infinit mai puternică decât un simplu animal, astfel încât nu a mai fost nevoie de ispăşiri anuale: Isus a înlocuit cultul templului.
      Şi relatarea devastării templului este tot o referinţă la Vechiul Testament ( mai precis, la cartea lui Ieremia ). Acuzaţia „peşterii de tâlhari” a lui Isus este regăsită şi în Ieremia 7:11, şi nu are legătură cu înşelătoria şi afacerile, cum s-ar putea crede. Nu „schimbătorii de bani” de aici au trezit mânia domnului; peştera de tâlhari nu este locul unde se produce tâlhăria, ci locul unde tâlharii se refugiază după tâlhărie:

Ieremia 7: 9-11 „Voi furaţi, ucideţi şi faceţi adulter; juraţi mincinos, tămâiaţi pe Baal şi umblaţi după alţi dumnezei, pe care nu-i cunoaşteţi,Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea în templul Meu, asupra căruia s-a chemat numele Meu, şi ziceţi: «Suntem izbăviţi», ca apoi să faceţi iar toate ticăloşiile acelea? «Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tîlhari înaintea voastră?»… ”

      În viziunea creştinilor, cultul templului a devenit nu doar corupt, ci chiar corupător: oamenii păcătuiau fără grijă, apoi se „ascundeau” în templu, executau un ritual şi se considerau curăţaţi de orice vină, continuându-şi viaţa în acelaşi mod. Încă o dată, avem acelaşi mesaj: cultul templului trebuie depăşit, şi Isus este cel care a „dărâmat” templul şi l-a înlocuit.
      Precum în poezioara celor patru evanghelişti, care erau doar trei: Luca şi Matei… unul dintre ei, sursele contemporane independente pentru Isus ca persoană istorică s-au redus tot mai mult, întrucât „Matei” a scris pe baza lui „Marcu”, „Luca” - pe baza lui „Marcu” şi „Matei”, iar „Ioan” îi contrazice cu o relatare mult prea încărcată de misticism pentru a putea fi considerată o sursă istorică. Nici unul dintre autori nu a fost contemporan, şi mai rău, nici unul nu este cunoscut. Am pus ghilimele de fiecare dată când m-am referit la numele tradiţionale, întrucât, deşi tradiţia declară că evangheliile au fost scrise direct de apostoli, în realitate, numele au fost pur şi simplu atribuite unor texte anonime. Acesta este şi motivul pentru care evangheliile sunt „după” aceste persoane, şi nu „de” aceste persoane. De altfel, cum am mai spus, „Ioan” pretinde că ar obţine informaţiile de la un discipol, iar „Luca” precizează de la bun început că „a găsit cu cale, după ce a făcut cercetări cu deamăruntul”, să scrie evanghelia sa, deşi în unele variante ale bibliei am remarcat schimbarea lui „făcut cercetări” cu „urmărit”; vedem astfel cum sunt corectate evangheliile chiar în faţa ochilor noştri, şi ne putem imagina câte alte sute de corectări similare au suferit de-a lungul a aproape două milenii.
      La prima vedere, autorii evangheliilor au fost oameni nu prea străluciţi, ca să nu spunem prostuţi, care se contrazic frecvent în nenumărate ocazii. În realitate, în acea perioadă, numai foarte puţini ştiau să scrie; toate cele patru evanghelii au fost scrise în greacă - inclusiv referinţele la cărţi ale Vechiului Testament indică predominant varianta Septuagintă, adică grecească, deci autorii nu au folosit biblia ebraică sau aramaică decât arareori; textele denotă numeroase caracteristici predate în şcolile greceşti de literatură şi oratorie. Papirusul sau pergamentul erau materiale extrem de scumpe, deci scrierea unei cărţi era rezervată doar acelor puţini învăţaţi care aveau posibilităţi financiare destul de bune; este aproape imposibil de conceput ca evangheliile să fi fost scrise de vreun ţăran, un pescar sau un meşteşugar oarecare, sau ca aceste nepotriviri să se datoreze neatenţiei, cu atât mai puţin ignoranţei autorilor. Numeroasele contradicţii dintre relatări devin importante deoarece evangheliile sunt texte literare fictive, şi fiecare autor prezintă în mod intenţionat anumite elemente într-un mod diferit, sau chiar opus celorlalţi autori, tocmai pentru a-şi transmite propriul mesaj; contradicţiile sunt puse acolo în mod deliberat, tocmai pentru a scoate în evidenţă o idee specifică, sau pentru a sublinia diferenţele de perspectivă ale autorilor. De exemplu, în evanghelia după Marcu, Ioan Botezătorul îl botează pe Isus; în urma botezului, Isus devine fiu al lui dumnezeu. Simplu şi fără probleme. Natura mult mai divină pe care i-o dă „Matei” lui Isus este însă incompatibilă cu botezul, adică spălarea de păcate - cum ar putea un om să spele păcatele unei divinităţi ? Astfel, este nevoie ca „Ioan să-l oprească pe Isus, „zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?”, iar Isus să îi dea aprobarea, prezentând botezul ca o formalitate inutilă, dar care trebuie realizată: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea”. Iar „Luca”, al cărui Isus este la acelaşi nivel cu cel din „Matei”, dacă nu chiar mai divinizat, rezolvă aceeaşi problemă altfel: Irod „a închis pe Ioan în temniţă” în versetul 20, iar „Isus, botezându-se” apare în versetul 21 (fără a mai preciza cine a făcut-o). Iar „Ioan” nici nu îl mai botează pe Isus. Relatările sunt incompatibile pentru a reconstitui un eveniment real, dar ca interpretare a unor opere literare, diferenţele sunt indicatori ai diferenţelor între perspectivele teologice, reprezentând „trepte” în evoluţia personajului Isus în evangheliile succesive. Exemplele ar putea continua la nesfârşit. Evangheliile trebuie analizate nu istoric, ci ca literatură. Aproape că nu există vreun episod în vreuna dintre evanghelii care să nu conţină o referinţă subtilă la elemente din Vechiul Testament sau din celelalte evanghelii, care să nu conţină parabole atent gândite, cu un înţeles consistent cu celelate mesaje din celelalte episoade ale acelui autor, şi distincte de cele din celelalte evanghelii; în spatele aparentelor contradicţiilor, se poartă de fapt o dezbatere aprinsă între autorii evangheliilor.
      Precum creaţioniştii de azi, care nu mai văd Geneza ca o carte metaforică, cu un înţeles mai profund, ci o o iau drept istorie literară, pe măsură ce mişcarea a crescut şi s-a răspândit tot mai mult, unele secte creştine din primul secol au ignorat înţelesurile ascunse în parabole, alegorii şi alte figuri de stil, şi au luat textele ca atare drept istorie sensu stricto; astfel, este ratat cu desăvârşire scopul acestor texte. Imaginaţi-vă scena cu Isus vorbind mulţimii şi prezentând o parabolă, să spunem pilda samariteanului. Ar fi un eşec total dacă oamenii ar considera parabola drept o relatare a unui incident real, şi ar începe să discute despre creşterea infracţionalităţii pe drumul Ierusalim-Ierihon, să încerce să identifice suspecţii care au comis fapta, şi să ceară detalii în privinţa valorilor care au fost furate victimei, ignorând adevăratul sens al pildei.
      În mod similar, prezentarea evangheliilor ca adevăr literal le goleşte de înţelesul literar, şi le transformă din nişte opere extrem de elaborate, complexe şi subtile, aşa cum au fost concepute, în bâlbe, bâguieli şi minciuni contradictorii ale unor incompetenţi.
      Pentru a înţelege aceste texte este necesară înţelegerea contextului cultural în care au fost scrise. Pentru un evreu oarecare din Iudeea primului secol, cultul templului era un element esenţial, şi ar fi înţeles imediat criticile aduse acestei forme a religiei, dar pentru cititorii de astăzi, aluziile respective nici nu sunt remarcate. Chiar şi pilda samariteanului şi-a pierdut cea mai mare parte a efectului, întrucât cuvântul „samaritean” are (ironic, chiar din cauza acestei pilde) un alt sens decât avea pentru evreii primului secol. Astăzi, „samaritean” este asociat cu „altruism” şi „generozitate”… dar atunci, samaritenii erau dispreţuiţi şi văzuţi ca persoane cu care un evreu cumsecade nu trebuia să aibă de-a face. O actualizare a pildei în contextul cultural românesc actual ar trebui să traducă cuvântul prin „ţigan”.

      În concluzie:
Evangheliile nu au fost scrise de martori oculari pentru a înregistra istoria, ci au fost scrise la sfârşitul primului secol sau chiar în al doilea secol, ca opere literare metaforice extrem de complexe, cu înţelesuri mai profunde ascunse în spatele fiecărei relatări; naraţiunile sunt similare celor din textelor altor religii, cu zei fictivi prezentaţi într-un decor istoric, şi interacţionând cu oameni reali sau fictivi; chiar şi regiunea este descrisă nu conform geografiei reale, ci pentru a corespunde mesajului; scopul acestor texte era promovarea noii religii şi atragerea de adepţi noi, cărora, după iniţiere, li se dezvăluiau sensurile metaforelor din texte. Abia când textele au fost dezbrăcate de caracterul metaforic şi au fost început să fie văzute ca istorie literală, s-a născut creştinismul aşa cum este înţeles acum.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

5. Evangheliile (I)

      Evangheliile apar la câteva zeci de ani după Pavel, şi par a prezenta o istorie foarte elaborată… dar care, după cum am văzut, nu-şi are originea în evenimente transmise din trecut, şi cu atât mai puţin nu a fost scrisă de martori oculari la evenimente. Două dintre evanghelii chiar afirmă explicit aceasta:

Luca 1:3 „Am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu deamăruntul asupra tuturor acestor lucruri dela obîrşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele…”
Ioan 21:24 „Acesta [el] este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea, şi ştim [noi, autorii] că mărturia lui e adevărată”,

      De fapt, departe de a fost intenţionate ca documente istorice, evangheliile sunt pur şi simplu textele unei „religii misterioase” - din nou, numele se referă la descifrarea doar către iniţiaţi a sensului pildelor propovăduite în public, cu alte cuvinte „adevărul” religiei este unul ascuns. Una din evanghelii îl prezintă pe Isus explicând imediat după prima pildă din evanghelia respectivă:

Marcu 4:11 „Şi le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde.”

       Acesta este un indiciu la natura evangheliei în sine - un mesaj aparent ( Isus ca personaj istoric) în faţa mulţimii, ascunzând un mesaj dezvăluit doar celor iniţiaţi. Aşadar, o „religie-mister” tipică. Procedeul nu este singular - se ştie că acelaşi lucru se petrecea şi în misterul lui Osiris - în mod public se vorbea de Osiris ca de un faraon din trecut, iar „adevărul” despre Osiris ca zeu supranatural era rezervat doar celor avansaţi.

      ♦  Evanghelia după Marcu este cea mai timpurie, şi a fost scrisă după mijlocul anilor 70 sau chiar mai târziu. Unele estimări plasează prima evanghelie chiar după anul 95, anul scrierii epistolei lui Clement, un lider important al bisericii, care face numeroase referiri la Vechiul Testament şi la epistolele lui Pavel, dar nu indică că ar avea cunoştinţă de vreo evanghelie, iar citatele atribuite de el lui Isus nu corespund celor din evanghelii. Naraţiunea evangheliilor indică de asemenea o perioadă mult mai târzie - de exemplu, în prima parte a primului secol, principala sectă care domina Palestina erau saducheii; fariseii au ajuns dominanţi abia după distrugerea templului, în anul 70; or, toate evangheliile, inclusiv cea după Marcu, ignoră această schimbare, prezentându-i pe farisei ca fiind fracţiunea dominantă.
      Acceptând chiar data cea mai timpurie, anul 70 ar însemna la vreo 40 ani după presupusa execuţie a eroului principal. Eventualii martori ai unui eveniment din anul 30 ar fi fost deja morţi când evanghelia a fost scrisă - să nu uităm că speranţa de viaţă nu era foarte strălucită pe-atunci, iar potenţialii martori trebuie să fi avut deja măcar câţiva ani în momentul producerii presupuselor evenimente. Aşadar, pare destul de probabil că autorul aceste evanghelii nu a avut la dispoziţie martori oculari… dar nici nu a avut nevoie.
      Asta deoarece „Marcu” nici nu a dorit să scrie o relatare istorică, ci a aplicat o procedură numită euhemerizare, constând în prezentarea unor situaţii sau personaje fictive, mitologice, sub forma unor evenimente şi persoane istorice. Tehnica nu este străină bibliei, numeroase personaje biblice începând cu Adam şi până la Noe şi Moise fiind prezentaţi ca persoane reale, cu genealogii elaborate şi cu enumerarea descendenţilor, deşi nu au existat niciodată. Dar structura întregii evanghelii denotă că este doar o operă literară, începând cu circularitatea naraţiunii: evanghelia începe cu „glasul ce vesteşte în pustiu” şi se încheie cu îndemnul adresat femeilor de-a „merge să vestească [învierea]”… ceea ce ele nu au făcut, cuprinse de spaimă (Marcu 16:9-20 este o interpolare ulterioară). Atât începutul cât şi scena finală sunt extrem de abrupte: începutul evangheliei (fără introducere) este conceput pentru a constitui o continuare perfectă, încheind cercul: descrierea modalităţii în care Isus îi „recrutează” pe primii discipoli - el chemându-i iar ei abandonând totul imediat şi urmându-l - nici nu încearcă să pară credibilă; sugestia este că apostolii l-ar fi cunoscut, ca şi cum evenimentele descrise la începutul evangheliei ar fi continuarea celor descrise în ultimele capitole. Structura întregii relatări din Marcu 4-8 este dispusă în trei triade simetrice, formate la rândul lor din câte trei etape, întrerupte de episoade care sunt unul inversiunea celuilalt - în primul, în „patria Sa”, cei ce-l auzeau l-au respins, în al doilea, ajuns în alt oraş, a vindecat un surd, făcându-l să audă, ceea ce a dus la „vestirea lui” de către locuitori - mesajul este evident: străinii vor fi mai deschişi, vor „auzi” mesajul lui Isus mai bine decât „cei din patrie”. Paralele între miracolele lui Isus şi cele realizate de Moise (hrănirea mulţimilor în deşert, controlul asupra mării, vindecări, învingerea inamicilor - amaleciţii din Ieşirea 17:10-13 în cazul lui Moise, o „legiune” de demoni în exorcizarea realizată Isus ) merg până la similarităţi ale detaliilor, făcând evidentă pentru auditoriul evangheliei aluzia. Până şi numele personajelor denotă o construcţie literară: „Barabas” provine din elenizarea aramaicului „bar abba”, adică „fiul tatălui”… cu alte cuvinte, Isus şi Barabas sunt echivalaţi; iar fictiva alegere oferită de Pilat între Isus fiul tatălui - personaj pozitiv, şi Barabas fiul tatălui - personaj negativ, este o evidentă paralelă cu ritualul ispăşirii descris în Levitic 16:5-10, în care ţapul „pentru Azazel” este eliberat, iar cel „pentru YHVH” este sacrificat după ce a preluat păcatele întregului popor. Doar că, în timp ce cu sângele animalelor se realiza doar o spălare vremelnică (Evrei 9:13), sângele lui Isus a fost suficient pentru a purifica definitiv (Evrei 25-28). În acelaşi timp, Isus reprezintă şi mielul sacrificat de Paşte, trupul lui fiind consumat simbolic în locul mielului în aceeaşi seară în care în mod tradiţional ar fi trebuit consumat mielul de Paşte. Mielul reprezintă salvarea în faţa morţii (evreii fiind salvaţi de Îngerul Morţii care-a pustiit casele egiptenilor tocmai prin sângele mieilor sacrificaţi), iar ţapul Yom Kippur-ului reprezintă curăţarea de păcate - exact cele două simboluri reprezentate de Isus. Descrierea răstignirii, a morţii şi a învierii sunt construite ca paralele după trei psalmi - psalmul 22 (sau 21 în traducerea ortodoxă românească, care a renumerotat psalmii după ce a „fuzionat” psalmii 9 şi 10, iniţial separaţi) care începe exact cu strigătul de pe cruce descris de „Marcu” şi conţine elemente introduse de „Marcu” în descrierea cruficiării, Psalmul 23 (22 în română) care descrie moartea, şi Psalmul 24 (23 românesc), psalmul învierii în prima zi a săptămânii (la evrei, duminica era prima zi a săptămânii) - în varianta Septuagintă, Psalmul 24 este intitulat „un psalm pentru prima zi a săptămânii”. Versetul 2 al capitolului 16 conţine exact aceeaşi sintagmă, „în prima zi a săptămânii”. În acelaşi timp, scena botezului din „Marcu” prefigurează prin numeroase elemente scena crucificării. Practic, Marcu a preluat portretul lui Isus aşa cum era înţeles de Pavel şi l-a inclus într-o operă literară încărcată cu trimiteri la Vechiul Testament, în care naraţiunea se desfăşoară într-un cadru terestru. Tot textul evangheliei este conceput după o structură literară elaborată.
      Trebuie amintit că în această evanghelie, autorul nu îi conferă lui Isus o naştere miraculoasă. Evanghelia începe cu un Isus deja matur, care a început misiunea de propovăduire, de parcă concepţia lui Isus nu ar fi meritat menţionată. Vom vedea mai târziu de ce. Mai important, în „Marcu” nici măcar învierea nu este prezentată, ci doar sugerată: evanghelia originală se încheie cu „un tânăr” care stătea în mormânt, şi le spune celor două femei că Isus ar fi înviat. Femeile fug, înspăimântate, şi nu mai spun nimănui nimic. Ultimele versete au fost adăugate ulterior de creştini, pentru a da sens unei poveşti care, aşa cum era ea iniţial, contrazicea flagrant celelalte evanghelii: dacă femeile au păstrat tăcerea, cum s-ar fi răspândit vestea învierii ?

      Restul evangheliilor au fost scrise şi mai târziu, şi, departe de-a fi descrieri independente care să îl susţină pe „Marcu”, „Luca” şi „Matei” sunt inspirate din „Marcu” - o parte destul de importantă din „Marcu” este copiată, uneori cuvânt cu cuvânt, de următorii doi evanghelişti. Pe de o parte, asta înseamnă că cele trei nu pot fi considerate surse independente. Pe de altă parte, cel puţin în cazul evangheliilor după Matei şi după Luca, aceasta anulează orice pretenţie la preluarea vreunei tradiţii orale, cu atât mai mult pretenţia că ar fi scrise de martori. Nu are sens ca un manuscris să copieze cuvânt cu cuvânt textul altcuiva atunci când conţinutul este o relatare orală culeasă de autor direct de la martori, şi cu atât mai puţin nu are sens plagierea altui text dacă autorul ar fi fost martor ocular.

      ♦  Următoarea evanghelie scrisă, cea după Matei, continuă aceeaşi tehnică de euhemerizare. „Matei” a formulat naraţiunea trasând şi el paralele cu evenimente din Vechiul Testament, de pildă uciderea pruncilor de către Irod ca trimitere la uciderea pruncilor din Egipt, pentru a-l echivala pe Isus cu Moise; Moise copil a fost salvat de fiica faraonului - reprezentant al Egiptului, iar Isus copil s-a salvat fugind în Egipt. Scena învierii este o trimitere la Daniel, de la pecetluirea pietrei de la gura mormântului, respectiv pecetluirea pietrei de la gura gropii cu lei, la un înger al domnului care a coborât asupra gărzilor, respectiv a coborât pentru „a închide gura leilor”. Chiar şi descrierea îngerului din „Matei” este preluată mot-a-mot din cartea lui Daniel. Similaritatea merge până la preluarea unor sintagme din povestea cu Daniel şi a le include în evanghelie.
      „Matei” corectează unele din erorile comise de „Marcu” privind geografia locală, sau sărbătorile şi obiceiurile evreieşti, detalii pe care „Marcu” le greşeşte frecvent - de pildă, în Marcu 7:31, Isus merge concomitent spre nord şi sud („ieşind din Tir, a mers prin Sidon spre Marea Galileii”) dar eroarea este „corectată” în Matei 15:21, care-l îndreaptă, simplu, spre „Tir şi Sidon”, şi abia apoi spre Marea Galileii. Nici „Luca” nu pare foarte sigur de geografia locală, descriind Nazaretul ca fiind „zidit pe un munte” (Luca 4:29), deşi oraşul este aşezat în mijlocul câmpiei, şi unica formă de relief este un deal foarte lin. Pare destul de cert că cel puţin „Marcu” şi „Luca” au trăit în alte regiuni şi nu cunoşteau Palestina - se pare că „Marcu” ar fi scris în Roma.
      ♦  Astfel, reiese motivul existenţei atâtor contradicţii între evanghelii: fiecare autor alege alte alegorii şi metafore pentru a-şi transmite propriul mesaj, şi are o perspectivă proprie, deseori opusă altui autor. De exemplu, „Marcu” e dispus să accepte printre creştini pe oricine („Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”). „Matei” nu este de acord cu anumite idei ale lui „Marcu”, aşa că rescrie această evanghelie cu corectările de rigoare, precizând în mod repetat că creştinismul este destinat exclusiv evreilor (Matei 10:5-6, 15:22-24), iar non-evreii care doresc să treacă la creştinism trebuie să devină evrei, prin circumcizie şi respectarea tuturor prevederilor din Tora. „Marcu” este dispus să accepte abateri de la litera legii (Marcu 2:27: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat”), dar când „Matei” redă aceeaşi întâmplare, omite acest citat care minimalizează importanţa Sabatului, la fel cum „omite” şi propoziţia „A zis astfel, făcînd toate bucatele curate” din Marcu 7:19, deşi în rest a copiat pasajul aproape cuvânt cu cuvânt în Matei 15:17. „Matei” este singurul care îi atribuie lui Isus cuvintele prin care este subliniată importanţa păstrării Legii - adică a celor 613 porunci din Vechiul Testament (Matei 5:17-18: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc… o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece…”). Exemplele pot continua, dar aceste câteva comparaţii sunt suficiente pentru a indica un model consistent în această evanghelie: aceasta este un răspuns la „Marcu”, scris de un evreu adept al cultului creştin iniţial, care a preluat elemente din „Marcu” dar l-a corectat acolo unde, în perspectiva lui „Matei”, „Marcu” a greşit, atât în privinţa unor detalii fizice, cât mai ales în privinţa doctrinelor.
      ♦  Legat de oraşul Nazaret, arheologia respinge ipoteza conform căreia acest oraş ar fi fost locuit în perioada în care, conform tradiţiei, ar fi trăit Isus - absenţa oricărui indiciu de aşezări umane înainte de anul 100, precum şi prezenţa unor morminte datate în jurul anilor 50 exact în locul unde a fost „descoperită” casa Mariei; legile evreieşti decretau morţii „necuraţi”, şi aceştia erau îngropaţi în afara oraşelor, nu în locuinţele oamenilor ! Mai mult, este evident că locul naşterii fondatorului nu putea da naştere numelui sectei, cu atât mai mult cu cât forma cuvântului în greacă („Nazoraios”) nu are legătură gramaticală cu oraşul Nazaret: un locuitor al Nazaretului ar fi trebuit să fie numit „Nazarethenos”. Există referiri la o sectă a Nazoreanilor, al căror nume însemna „păstrători ai Torei”; în textul grecesc al Evangheliei după Marcu, conexiunea cu oraşul se face doar o singură dată, în rest folosindu-se doar termenul „Nazarinean” ca titlu atribuit lui Isus; Frank R. Zindler a prezentat o demonstraţie că acest unic verset este o interpolare ulterioară, aici fiind unicul loc din toată evanghelia după „Marcu” unde numele lui Isus nu este articulat ( da, „Marcu” vorbeşte despre „Isusul” care a făcut şi a spus ); aşadar, „Marcu” nu a făcut nici o referire la acest oraş, ci îl descrie pe Isus ca fiind adept al cultului Nazarinean sau Nazorinean. „Marcu” pare să-l descrie pe Isus ca fiind originar din Capernaum (Marcu 2:1, Marcu 9:33 corelat cu Marcu 6:3-4). Irineu, în secolul al doilea, considera că „Isus Nazaria” ar însemna „Salvator al Adevărului”. Conexiunea cu oraşul a fost făcută de „Matei”, încercând să găsească o explicaţie pentru acest titlu, şi l-a corelat cu ceva care suna cât mai asemănător - adică cu oraşul care, în acest moment, începuse să fie populat. „Luca” preia confuzia legată de originea din oraşul Nazaret, şi atât „Marcu” cât şi „Luca” încearcă să îl prezinte pe Isus respectând şi o profeţie conform căreia Mesia urma să se nască în Betleem, astfel încât ajung să-l facă originar din ambele oraşe: „Matei” îl prezintă ca născut în Betleem şi introduce uciderea pruncilor pentru a-l trimite întâi în Egipt, apoi, după moartea lui Irod, stabilit în Nazaret pentru a respecta o profeţie neidentificată, şi, încercând să acopere cât mai multe posibilităţi, Matei 4:12-16 confirmă şi sugestia lui „Marcu” privind stabilirea lui Isus la Capernaum. Pe de altă parte, „Luca” foloseşte pretextul unui recensământ pentru a-i trimite muta familia din Nazaret în Betleem în momentul naşterii.

      ♦  Scrisă şi mai târziu, evanghelia după Luca îl corectează la rândul ei pe „Matei” (de exemplu, în Luca 24:47) revenind la ideea lui „Marcu”, de salvare a tuturor oamenilor, fie ei evrei sau non-evrei. Dacă ar fi vorba de o relatare a unui fapt istoric, ar însemna că cel puţin un evanghelist a înţeles pe dos mesajul, sau că persoana istorică despre care scrie nu ştia exact ce vrea. Dar, ca operă literară, asemenea divergenţe sunt de aşteptat, tocmai pentru că fiecare autor îşi va modela textul pentru a transmite propria perspectivă, diferită de a celoralţi autori.
      Această evanghelie a fost construită peste o altă evanghelie, una scrisă de adepţii unui alt cult, cel fondat de Ioan Botezătorul. Descrierea naşterii lui Ioan este descrisă mult mai amănunţit, iar referinţele la Isus şi Maria par a fi în plus prin relatare. Ioan Botezătorul a fondat o sectă având ca element central iminenţa sfârşitului lumii. Între cele două secte au fost unele conflicte, sugerate şi în evanghelii (Marcu 2:18). „Luca” încearcă să atenueze conflictul, construind un Isus care era văr al lui Ioan. În realitate, şi în secolul al doilea, conflictele au continuat. Varianta conform căreia Ioan ar fi fost doar un vestitor al lui Isus, aşa cum este descrisă în evanghelii, este contrazisă… chiar de evanghelii, atunci când prezintă continuitatea sectei, cu alte practici decât cele promovate de Isus. Dacă Ioan ar fi fost un simplu vestitor, atunci misiunea lui ar fi fost încheiată când Isus ar fi început propovăduirea.
      De asemenea, „Luca” a preluat numeroase erori comise de „Marcu”, deşi „Matei” le-a corectat. Probabil că, întrucât „Luca” a fost mai apropiat ca ideologie de „Marcu” decât de evreul care a scris evanghelia după Matei, a preferat să preia detaliile de la „Marcu”.
      Există indicii că „Luca” a compus textul pe baza altor lucrări, în principal pe Istoria Evreilor a lui Josephus - de exemplu, numeroase descrieri din „Fapte” pot fi construite folosind doar textul lui Josephus; mai mult, unele afirmaţii ale autorului acestui text sunt construite pe baza unor istorii din Josephus. Descrierile lui Luca sunt mai succinte, şi apar presărate prin text întâmplător, în timp ce în Josephus acestea sunt integrate în restul textului, astfel încât este evident că „Luca” a preluat din Josephus şi nu invers. Mai mult, unele referinţe au fost înţelese greşit, astfel că o relatare coerentă a lui Josephus devine ilogică sau contrazice istoria prin inversări ale unor răscoale, sau prin asocieri eronate. Aceste indicii plasează scrierea textului după anul 93 - anul în care Josephus a terminat de scris Istoria Evreilor. Unii experţi susţin că evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor ar fi fost scrise după 115. Aşadar, departe de a relata istorie, „Luca” o construieşte, încercând să o conecteze de cea reală, a lui Josephus, dar adăugându-şi propriul mesaj peste ea.
      ♦  „Faptele Apostolilor” este partea a doua a Evangheliei după Luca, fiind scrisă de acelaşi autor; evanghelia prezintă acţiunile lui Isus, iar Faptele - fondarea bisericii de către apostoli, după ce Isus s-a înălţat. „Luca” este singurul care vorbeşte despre înălţare, atât în evanghelie cât şi în Fapte: „Marcu” se încheie, cum am văzut, cu fuga femeilor de la mormânt, iar „Matei” şi „Ioan” se încheie cu Isus pe Pământ. Nici „Faptele Apostolilor” nu constituie o relatare istorică. De pildă, evenimentele descrise contrazic epistolele în privinţa acţiunilor lui Pavel - autorul epistolelor. Fie „Luca” ştia mai bine decât Pavel ce a făcut acesta, fie este continuată tehnica unei prezentări cel puţin parţial fictive pentru a scoate în evidenţă un anumit mesaj. „Luca” încearcă să minimalizeze conflictul dintre Pavel şi primii creştini, şi în „Fapte” Petru realizează minuni echivalente cu cele ale lui Pavel (fiecare învie câte un mort sau vindecă câte un paralitic, înving câte un vrăjitor, etc), ba chiar, în Fapte 15 5-10, ajunge să-l prezinte pe Chefa apărând poziţia lui Pavel, de a permite non-evreilor să devină creştini - să nu uităm că, conform epistolelor, acesta a fost unul din punctele de dezacord dintre ei ( Galateni 2:11-14: „pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare… am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?”). Pe de altă parte, există numeroase paralele între acţiunile lui Pavel şi cele ale lui Isus, ajungând chiar să îl prezinte pe Pavel ca înviind din morţi ( Fapte 14:19-20 „bătând pe Pavel cu pietre, l-au târât afară din cetate, gândind că a murit. Dar înconjurându-l ucenicii, el s-a sculat şi a intrat în cetate”) şi continuându-şi munca de propovăduitor, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În final, în numeroase detalii, Pavel este prezentat ca depăşindu-l pe Isus (propovăduind într-o zonă mai mare, ajungând până la Roma; stârnind tulburări în două temple, nu doar unul, ca Isus; fiind judecat timp de câţiva ani, nu doar o noapte; convertind noi adepţi după înviere, ceea ce Isus nu a făcut; etc etc). Cu alte cuvinte, după ce Evanghelia după Luca a prezentat întemeierea creştinismului, textul „Faptelor” descrie creşterea şi înflorirea creştinismului prin Pavel.
      Ca o paranteză, există două variante ale Evangheliei după Luca, şi două variante ale Faptelor Apostolilor: aşa-numita „variantă scurtă” şi respectiv „varianta lungă”, cu 10-20% mai mare. Nu se ştie care dintre cele două este mai apropiată de forma originală. Pentru canonizare a fost aleasă versiunea scurtă.
      Legat de sursele folosite pentru a scrie evangheliile, o ipoteză atractivă a fost postularea aşa-numitului Document Q, o ipotetică sursă care ar fi fost folosită de „Luca” şi „Matei” în paralel cu evanghelia după „Marcu”, dacă „Luca” şi „Matei” au scris în mod independent. Q este necesar pentru a explica similarităţile dintre cele două evanghelii, dar care lipsesc la „Marcu”. Există motive destul de serioase pentru a pune la îndoială existenţa acestui document, la fel cum există indicii că „Luca” s-a folosit şi de „Matei” ca sursă, ceea ce face inutilă postularea Documentului Q.

      ♦  Evanghelia după Ioan este şi mai rea, dar în cealaltă direcţie: departe de-a fi o relatare care să susţină varianta Marcu+(Luca+Matei), relatarea din „Ioan” se abate destul de mult de la evangheliile sinoptice, axându-se pe evidenţierea naturii divine a lui Isus.
      Această evanghelie pare a fi o compliaţie a doi sau trei autori diferiţi, fiecare aducându-şi contribuţiile şi completările proprii - de exemplu, această evanghelie are două sfârşituri:

Ioan 20:30-31 Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

este primul, şi evident a fost scris ca o încheiere a evangheliei. După care, alt autor a mai adăugat un capitol, capitolul 21, care la rândul lui are o încheiere foarte asemănătoare:

Ioan 21:25 Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.

Evanghelia a fost datată ca fiind scrisă undeva după anii 90-100, deci nici această sursă nu este contemporană, şi se pare că autorii acestei evanghelii au avut o teologie cu influenţă gnostică… dar despre gnosticism, ceva mai târziu.
      Şi „Ioan” a (sau au) folosit Evanghelia după Marcu ca sursă, însă, departe de a copia cuvând cu cuvânt pasaje întregi, ca „Matei” şi „Luca”, „Ioan” a preluat idei din evanghelii dar le-a schimbat şi forma pentru a-şi transmite mesajul său (un răspuns la „Luca”), ceea ce camuflează această inspiraţie destul de bine. Indiciile sunt subtile, de exemplu repetarea intercalării unei porţiuni din proces în relatarea despre lepădarea lui Petru (Ioan 18:15-27). Ca şi în alte cazuri, găsim şi aici în mod frecvent elemente preluate din alte evanghelii, şi întoarse cu 180° pentru a transmite un mesaj opus. De exemplu, „Luca” descrie în Luca 16:20-31 o pildă a lui Isus despre Lazăr cel sărac, ajuns în „sânul lui Avraam”, şi un bogat ajuns în focul Iadului; pilda se doreşte un îndemn la credinţa în scripturi („au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei”) chiar şi în absenţa vreunui miracol, adică o demonstraţie reală, din partea creştinilor care vor propovădui această evanghelie: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”. „Ioan” nu este de acord cu această pildă, astfel încât, în Ioan 11, un personaj cu acelaşi nume (Lazăr) este înviat, şi ca urmare „mulţi au crezut în El” - adică exact inversul pildei din Luca. Ca o paranteză, acest Lazăr, cel înviat din morţi, este persoana creditată de autor(i) ca fiind sursa evangheliei, el fiind „ucenicul pe care-l iubea Iisus (Ioan 21:20), cel care, în Ioan 13:23, „stătea la masă culcat pe sînul lui Isus” (în timp ce în Luca, Lazăr, săracul din parabolă, stătea „în sânul lui Avraam” ), şi se spune despre Lazăr, în repetate rânduri, că „este cel pe care Isus îl iubea”. ( Ioan 11:3, 11:5, 11:36 ). La sfârşitul evangheliei, despre acelaşi ucenic iubit „a ieşit cuvântul acesta între fraţi, că… nu va muri”, ceea ce nu pare foarte logic… până când realizăm că e vorba de Lazăr, cel care deja murise o dată, astfel încât, din perspectiva povestirii, aceste zvonuri capătă sens.

(va urma)


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii