Vremurile bune de-odinioară

„Trăim în timpuri decadente. Tinerii nu-i mai respectă pe părinţi.
Sunt obraznici şi repeziţi, frecventează bodegi, şi nu au autocontrol.”

„Nu mai văd nici o speranţă pentru viitor, dacă vom ajunge să depindem
de tinerii uşuratici de astăzi, pentru că, cu siguranţă, toţi sunt nesăbuiţi
dincolo de orice închipuire… Când eu eram tânăr, eram învăţaţi să fim
modeşti şi respectuoşi cu cei bătrâni, dar tinerii de azi
sunt lipsiţi de respect şi nu admit nici o restricţie.”

„Ce se întâmplă cu tinerii noştri ? Nu-i respectă pe cei mai în vârstă,
nu-i ascultă pe părinţi. Ignoră legile, şi aleargă pe străzi aprinşi de idei nebuneşti.
Moralitatea lor decade tot mai mult. Ce se va alege de ei ?”

„Lumea trece prin vremuri tulburi. Tinerii din ziua de azi nu se gândesc
decât la ei înşişi. Nu au respect pentru părinţi sau pentru cei bătrâni.
Nu acceptă nici o interdicţie, vorbesc de parcă ştiu totul,
şi iau înţelepciunea noastră drept nebunie.”

      De câte ori n-aţi auzit asemenea replici ? Un număr impresionant de oameni, mai bine zis majoritatea oamenilor, priveşte cu nostalgie spre „zilele bune de-odinioară”, şi-şi exprimă foarte limpede dezaprobarea faţă de decăderea şi prăbuşirea societăţii din ziua de astăzi.
      Ceea ce nu este foarte evident este că această impresie a decăderii tot mai tragice a societăţii nu este ceva modern. Primul citat din motto este o inscripţie dintr-un mormânt egiptean de acum circa 6000 ani, următoarele două citate, în ordine, aparţin lui Hesiod ( sec. 8 ien ) şi lui Plato ( sec. 4 ien ), iar ultimul citat îi este atribuit lui Petru Pustnicul, care a trăit în sec. XI-XII.
      Aparent lumea se duce de râpă de mii de ani… şi totuşi, fiecare dintre cei ce se plâng de această prăbuşire vorbeşte de parcă totul ar fi fost perfect până foarte recent, de parcă generaţia lui a fost ultima care a fost „cum trebuie”.
      Şi unde anume greşesc „tinerii de azi” ? Pe primul loc pare a fi lipsa de respect faţă de cei mai în vârstă. Dar respectul se câştigă, nu se acordă automat o dată cu avansarea în ani - deşi sunt convins că asta nu le convine… tocmai celor care nu reuşesc a-şi câştiga altfel respectul pe care-l doresc. Ce anume ar trebui respectat la ceea ce par a fi nişte bătrâni depăşiţi de prezent, care se luptă să menţină sau chiar să tragă înapoi societatea la nivelul lor tocmai pentru că nu sunt în stare să se adapteze la schimbare ? Aroganţa cu care au calificat o întreagă generaţie drept „nesăbuită” şi „decăzută” ? Mai mult, nu desconsideră o generaţie oarecare, ci exact generaţia pe care au crescut-o chiar ei ! Şi, după cum vom vedea, aprecierile lor nu au fost doar arogante, ci complet opuse realităţii.
      Un alt reproş adus tinerilor este că nu mai respectă tradiţiile. Chiar aşa să fie ? Atunci, foarte bine fac ! Tradiţiile reprezintă obiceiuri din vechime, care ar trebui apreciate pentru că… sunt vechi ? doar atât ? Nu ar trebui analizate dacă mai au vreun sens în ziua de azi ? Dacă da, atunci vor fi oricum menţinute. Iar dacă nu, atunci pot să-şi ia locul în manualele de istorie, nu trebuie păstrate de dragul de-a le păstra. Nu tot ceea ce se practica în societatea de acum 200 ani este bun, util sau moral în societatea de astăzi. A pretinde respectarea orbească a unor tradiţii fără înţeles sau chiar negative astăzi doar pentru că erau practicate de strămoşi nu este decât un banal argument din vechime, în care se presupune că tot ceea ce se făcea în trecut este neapărat pozitiv. Societatea s-a schimbat enorm, şi multe din tradiţii sunt pur şi simplu incompatibile cu prezentul. Ce sens ar mai putea păstra pentru locuitorii de la oraş sărbătorirea Zilei Recoltei ? Acestă acuzaţie pare a fi dorinţa celor bătrâni de-a păstra punctele de reper familiare lor cu orice preţ, chiar dacă asta implică o stagnare a întregii societăţi. De altfel, dacă s-ar respecta cu stricteţe toate obiceiurile strămoşeşti, bărbaţii încă şi-ar cumpăra soţii… şi sclavi !
      Circulă pe net o memă aparent creată de un nostalgic, care enumeră jocuri practicate prin anii '80-'90, şi deplânge bieţii copii din ziua de azi, care nu mai ştiu să se joace. În primul rând, îl deplâng pe cel ce a creat mema, şi pe cei ce o distribuie mai departe cu melancolie: ei nu vor şti niciodată sentimentul pe care-l are un copil ( nu un om matur ) atunci când „bietul copil” îşi joacă jocurile de azi pe un PC, rezolvând puzzle-uri sau rulând un simulator de maşină sau de avion, având acces facil la ceea ce ei nici nu au visat că ar fi posibil. Ei nu înţeleg că lumea s-a schimbat, că interacţiunea cu computerul de la vârste cât mai fragede e esenţială pentru ca viitorul adult să poată face faţă în ziua de mâine.
      În al doilea rând, nostalgicul nostru ignoră cu seninătate sentimentele similare pe care le aveau cei mai în vârstă faţă de generaţia lui: „vai, copiii de azi ! au maşinuţe, biciclete, filme la TV ! vai ! pe vremea mea, ne făceam singuri păpuşi din cârpe, pistoale din soc, mergeam la gârlă să ne scăldăm, vai, câte mai făceam ! oh, săracii de ei, nu ştiu ei ce bine ne simţeam noi !”. Şi compătimirea aceasta probabil persistă şi poate fi urmărită în trecut de la o generaţie la alta, până la origini.
      Recent, am avut ocazia să aud o colegă explicând că „ea i-a luat laptop fiicei ei abia când a intrat la facultate ! ce, ea n-a avut toate astea, mobil, calculator, internet ! ce-i cu copiii ăştia ??!”
      Nu m-am putut abţine să nu-i atrag atenţia că ea s-a născut cu un televizor şi telefon în casă, şi că probabil şi părinţii ei au gândit cam acelaşi lucru despre ea. Şi că, la rândul lor, bunicii ei au spus cam aceleaşi lucruri faţă de „răsfăţaţii” ei părinţi, care, ce chestie, mergeau la cinema în loc să meargă la şezători sau la hore în mijlocul satului, „ca pe vremuri !”. Că asta este consecinţa directă a progresului, şi că nu poate să crească astăzi un copil în mod identic cu modul în care a crescut ea, pentru că societatea s-a schimbat de atunci, şi toate eforturile ei de-a ignora asta se vor reflecta negativ asupra copiilor.
      Alt reproş este legat de aroganţa tinerilor care „se poartă de parcă le-ar şti pe toate”, şi aici e uşor de văzut că aroganţa aparţine într-o măsură chiar mai mare acuzatorilor. Am văzut deja că nu, ei nu ( mai ) ştiu mai bine decât tinerii, tocmai pentru că sunt prea ancoraţi de trecut, prezentul le întrece puterea de adaptare, şi, mai important, interesul lor primar pare a fi să forţeze noua generaţie să le asigure lor confortul prin „îngheţarea” societăţii.

      Decăderea moralităţii este o altă imputare adusă noii generaţii de către cea veche. Iar aici subiectul trebuie discutat mai pe larg, de la începutul istoriei, pentru că dacă analizăm datele obiective, se constată un trend opus. Speranţa de viaţă, bunăstarea, progresul tehnologic sunt în continuă creştere. Surprinzător, criminalitatea este în scădere. Ah, da, imaginea uzuală este alta, dar acum e vorba de informaţiile obiective, nu de impresii formate datorită mass-mediei mereu dornice de senzaţional: ziarele şi televiziunile se străduie să prezinte caz după caz după caz de crime, cu cât mai brutale cu-atât mai bine. Dar ajunge să comparăm statistici realizate pe populaţiile de acum câteva mii sau sute de ani, pentru a vedea care este tendinţa generală reală.
      Bazându-se pe proporţia de răni letale identificate pe scheletele din perioada tribală, de acum câteva mii de ani, arheologii au estimat că aproximativ 15% din populaţie a avut parte de o moarte brutală.
      De asemenea, cei care nu mureau decapitaţi, ciuruiţi de săgeţi sau cu capetele sfărâmate de securile sau spadele inamice aveau parte de o viaţă extrem de grea, murind de diverse boli, de infecţii, datorită foametei, sau din nenumărate alte cauze; proporţia de copii morţi la naştere era înspăimântătoare; astfel, în această perioadă, speranţa de viaţă nu depăşea 20-25 ani, ajungând la 28-30 în situaţiile cele mai favorabile, de pildă în „Pax Romana”, „pacea romană” de care s-a bucurat Europa în perioada în care Imperiul Roman controla cea mai mare parte a continentului, şi războaiele dintre diversele regiuni până atunci independente şi adversare s-au redus.
      Cifrele devin mai blânde în perioada Evului Mediu, deşi viaţa a rămas în continuare extrem de brutală comparativ cu standardele din prezent. Tortura, mutilarea şi execuţia publică oficială, prin decapitare, sfârtecare, tragere pe roată sau ardere pe rug, totul autorizat şi realizat de autorităţi, este ceva de neimaginat astăzi, dar era o procedură standard în Evul Mediu. Duelurile erau la ordinea zilei. Tâlharii şi haiducii transformau orice călătorie între două oraşe într-o ruletă rusească. Pe baza înregistrărilor cauzelor de deces din actele din această perioadă, se estimează rata omuciderilor era în jurul valorii de aproximativ 35 la 100.000 locuitori.
      Războaiele erau frecvente: principalele puteri europene erau într-un război aproape permanent, cu alianţe create şi desfăcute, cu veşnice raiduri ale soldaţilor unui imperiu atacând graniţele celuilalt, totul pe fondul invaziilor diverselor triburi migratoare în căutare de pradă. Speranţa de viaţă se menţine în jurul valorii de 30 ani.
      În afara violenţei umane, foametea şi epidemiile făceau la rândul lor ravagii: ciuma, holera şi tifosul au secerat milioane de victime. Opere din această perioadă, fie ele piese de teatru, autobiografii sau chiar basme, repetă acelaşi laitmotiv: mortalitatea infantilă depăşea orice imaginaţie: se estimează că în anul 1600, două treimi din copii mureau înainte de a ajunge la vârsta de 4 ani; multe din basmele scrise în aceste vremuri includ ca premiză moartea mamei la naşterea unui copil, pentru că asta era situaţia până spre secolul XIX.
      Abia în epoca modernă, de după 1800, asistăm la începutul unei perioade mult mai paşnice decât a existat vreodată în istorie. O dată cu avansul medicinei şi al agriculturii, bolile şi foametea au început să aibă un impact mult mai redus. Războaiele s-au redus ca număr şi totodată ca număr de victime. Al doilea război mondial a implicat moartea câtorva zeci de milioane de oameni; Blitzkrieg-ul nazist s-a împrăştiat în întreaga Europă, şi expansiunea forţelor naziste a însemnat uciderea a nenumăraţi civili din teritoriile ocupate. Dar chiar şi aici, în cea mai sângeroasă încleştare din secolul XX, se poate remarca un evident progres al moralităţii. Ajunge să facem o comparaţie cu alte războaie purtate în trecut, când cucerirea unei aşezări inamice implica automat executarea locuitorilor, violarea şi înrobirea sau uciderea femeilor, urmată de jefuirea şi nimicirea întregii aşezări, eventual alături de înrobirea copiilor. Ideea de a executa doar câţiva săteni dintr-o localitate cucerită ar fi fost străină pentru un război din secolul XI.
      De altfel, numeroşi istorici au calculat că, dacă Al Doilea Război Mondial ar fi fost purtat „ca pe vremuri”, după „regulile” din secolele anterioare, numărul de victime ar fi fost de aproximativ zece ori mai mare !
      Numărul imens de victime a fost datorat în primul rând numărului imens de soldaţi implicaţi, dar proporţia victimelor la numărul de combatanţi a fost foarte scăzută comparativ cu alte războaie, atât datorită îmbunătăţirii sistemului medical, dar şi datorită introducerii legilor războiului, legi care să limiteze şi să protejeze civilii, non-combatanţii, prizonierii sau personalul medical. Chiar dacă aceste legi au fost încălcate în lupte, simpla lor existenţă a reprezentat un alt mare avans faţă de trecut. O societate care încriminează furtul, de pildă, este mult mai avansată moral decât una care nu o face. Legile respective nu vor opri furtul, dar este mai important că acţiunea este catalogată drept greşită.
      În prezent, speranţa de viaţă a crescut de mai mult de două ori comparativ cu Evul Mediu, fiind de ~67 ani (faţă de ~30 ani). în mare parte şi din cauza reducerii mortalităţii infantile în urma îmbunătăţirii igienei şi a dezvoltării medicinei, ambele mult superioare faţă de perioada anterioară.
      În ţările civilizate, rata violenţei a atins o valoare extrem mică comparativ cu trecutul, media pentru secolul 20 oscilând în jurul valorii de 2 omucideri la 100.000 locuitori.
      „Ah, dar astăzi sunt mult mai multe cazuri de cancer şi de boli de inimă !”, ar putea spune cineva. Şi ar avea dreptate… dar asta nu înseamnă decât că, fără să-şi dea seama, recunoaşte că a avut loc o schimbare în bine. Fiecare om care se naşte trebuie să moară, asta e evident, şi fiecare deces trebuie să aibă o cauză. Dacă există o sută de cauze diferite, fiecare acţionând în voie, este mult mai probabil ca cineva să moară mai devreme datorită uneia din zeci de potenţiale cauze. Dar dacă aproape toate pericolele dispar, atunci cele câteva cauze rămase vor provoca majoritatea deceselor. Da, astăzi mor mai mulţi oameni de cancer tocmai pentru că nu mai mor de o sută de alte cauze înainte de-a face cancerul respectiv !
      Cei ce mor astăzi de cancer (de regulă, la vârste înaintate, 40 de ani sau mai mult ) au ajuns la 40 ani sau mai mult tocmai pentru că nu au murit când s-au născut datorită unei infecţii cu streptococ, nici la 3 ani de tetanos pentru că s-au julit la picior, nici la 5 ani datorită foametei, nici la 10 ani de variolă, nici la 14 ani de mâna unor bandiţi, nici la 16 ani datorită unei naşteri dificile ( la 15-16 ani, o „femeie” era deja mamă; Julieta din opera lui Shakespeare e descrisă ca având 13 ani !), nici la 19 ani din cauza carenţelor alimentare, nici la 22 de ani de tuberculoză, nici la 25 de tifos, nici la… şi lista poate continua.
      Instituţia sclaviei, care a însoţit specia umană de la începutul istoriei, a fost respinsă şi desfiinţată de pe aproape întreg mapamondul tot prin secolul XVIII. Fără îndoială, există sclavi şi în ziua de astăzi, dar, din nou, este o diferenţă majoră între un număr mic de sclavi abuzaţi în câteva ţări înapoiate, şi sclavia recunoscută oficial, practicată deschis şi chiar încurajată de majoritatea statelor.
      Recunoaşterea egalităţii sexelor a fost tot un succes al secolelor XIX-XX. Înainte de acest moment, de-a lungul întregii istorii, femeia a fost dependentă total, din toate punctele de vedere, de proprietar - tatăl, apoi soţul ei. Asta în sine a reprezentat o formă de sclavie, în care jumătate din populaţie era discriminată de la naştere până la moarte.
      Toleranţa faţă de alte orientări sexuale sau faţă de alte religii sunt, la rândul lor, apariţii foarte noi în istorie. Până nu demult, legea cerea uciderea sau în cel mai fericit caz întemniţarea homosexualilor şi a ateilor; iar istoria e construită într-o proporţie mult prea mare de cruciade şi de nesfârşite lupte dintre diferitele denominaţii religioase care au însângerat atât Europa, cât şi restul lumii, vreme de sute de ani..
      Peisajul istoriei devine mult mai sumbru când este analizat în mod realist, şi nu prin evocările unor visători care evocă o imagine a „vremurilor bune de-odinioară” idealizată, în care oamenii trăiau natural, aproape de pământ, şi duceau un trai simplu şi cinstit, nu ca acum, când viaţa a devenit prea complicată, artificială şi dependentă de tehnologie. În realitate, oamenii trăiau puţin şi duceau o viaţă extraordinar de dificilă; marea majoritate a populaţiei nu ştia să scrie sau să citească; bolile şi mortalitatea infantilă depăşeau imaginaţia; complexitatea tehnologiei a însemnat eliberarea majorităţii populaţiei de o eternă luptă cu clima, cu slujbaşii propriului conducător trimişi să acapareze zeciuieli şi biruri, cu ghinionul şi cu invadatorii, pentru a nu muri de foame. Literalmente.
      Iar cei ce deplâng „decăderea” de astăzi o fac exploatând toate beneficiile aduse de progresul şi ştiinţa pe care le blamează, de la hrana de zi cu zi la comunicaţii şi mijloace de transport moderne, de la sănătatea asigurată de medicina modernă la drepturile şi libertăţile care au venit o dată cu avansul întregii societăţi.

      Plato, Petre Pustnicul, dar şi nostalgicii care au impresia că „pe vremea lor” totul era mai grozav, şi că acum moralitatea societăţii s-a dus naibii, fac pur şi simplu selecţie observaţională printre amintiri.
      Pentru un copil de 10 ani, ştirile şi ziarele care mustesc de tragedii sunt complet irelevante; din perspectiva lui, crima există doar la televizor, programul de desene animate este mai atractiv decât ştirile, iar adulţii evită subiectele brutale când sunt copii în jur. Mai târziu, când începe să acorde atenţie ştirilor, va trece în extrema cealaltă, şi va avea impresia că în ultima vreme sunt tot mai multe relatări despre violenţă. Este doar o impresie: crime şi războaie s-au produs dintotdeauna, doar că atunci când aţi fost foarte mici n-aţi fost atenţi la ele !
      Şi acelaşi lucru e valabil şi pentru sexualitate: situaţia este şi acum cam aceeaşi ca atunci când eraţi copil. Doar că ceea ce pentru un copil de câţiva ani este doar o persoană pur şi simplu, luată ca atare, va fi interpretată diferit de un adult, care va judeca vestimentaţia, gesturile şi vorbirea, şi va declara ferm: „vai, ce e cu fetele astea ! uite cum se-mbracă ! pe vremea mea nu se pomenea aşa ceva ! of, cum a decăzut moralitatea !”
      Astăzi trăim în perioada cea mai paşnică şi mai favorabilă din întreaga istorie. E necesar să ne informăm obiectiv despre trecutul istoric şi trecutul nostru personal, pentru a înţelege toate dezavantajele care au existat şi pentru a şti cum să facem următorul pas înainte, în loc să deplângem şi să regretăm o imagine distorsionată a unui trecut idealizat.