Isus: o caracterizare

      Pentru creştini, Isus reprezintă superlativul superlativelor; tot ce este legat de el este prezentat ca un non plus ultra, de la extraordinara-i înţelepciune la nemaipomenita-i blândeţe şi fenomenala lui iubire de oameni ce-i sunt atribuite. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi regula de aur „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” sunt prezentate în accepţiunea comună ca derivând direct de la el, de parcă înainte de Isus, sau printre cei ce n-au auzit de el, nimeni n-ar fi reuşit să se gândească la aceste principii evidente şi obligatorii pentru convieţuirea în grup: toleranţa şi empatia.
      Dar chiar şi printre cei ce resping pretenţiile de divinitate, sunt unele persoane care-l consideră pe Isus ca fiind un soi de învăţător foarte înţelept, un model moral, cu mult înaintea perioadei sale, care a promovat mesaje pacifiste dar nu a fost înţeles de primitivii în mijlocul cărora trăia.
      În primul rând, consider necesar să fac o precizare. Atunci când am discutat caracterului lui Isus, în mai multe ocazii, am fost „prins” de câte un religios lipsit de imaginaţie: „Aha ! deci tu crezi în Isus ! altfel, cum ai putea spune că a fost aşa sau pe dincolo ???”.
      Nu, nu cred că Isus, aşa cum e descris în evanghelii, a existat. Cu-atât mai puţin că a făcut tot ceea ce scrie că ar fi făcut. Spre deosebire de creştini realizez că cele patru cărţi nu reprezintă mărturii personale ale unor martori, ci transcrierea unor poveşti circulate şi răs-circulate prin tradiţie orală - un mod bun de-a îmbogăţi şi înflori o relatare, dar care prezintă dezavantajul de-a acoperi orice urmă a sursei de la care a plecat legenda. După ce legendele au fost amestecate şi răstălmăcite de sute de treceri prin „telefoane fără fir”, astăzi este imposibil să determinăm dacă persoana Isus chiar a existat, a fost un personaj colectiv, sau a fost doar o invenţie. Asta nici nu contează. Articolul analizează exclusiv persoana din biblie pentru că aceasta este referinţa creştinilor. Şi se poate spune că persoana descrisă în biblie este una foarte neplăcută. Chiar dacă persoana reală a existat sau nu, cea din cărţi este o persoană cu care nu aş vrea să am de-a face.
      Şi, pentru a fi şi mai explicit, vă reamintesc de temele pe care le-aţi făcut la şcoală: nici profesoara de română, nici elevii nu au considerat necesară existenţa lui Greuceanu sau familiei zmeilor pentru a putea realiza caracterizările personajelor dintr-o operă evident fictivă. Făt Frumos este bun, zmeii şi balaurii sunt răi şi ticăloşi, şi totuşi sunt personaje fantastice. Se pot descrie trăsăturile unui personaj dintr-o carte, aşa cum apar din acţiunea cărţii, fără a fi necesar să consideri lucrarea respectivă, sau personajul, ca fiind reale.
      Aşadar, să vedem care sunt aceste trăsături ale lui Isus, aşa cum reies din povestirile atribuite lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan.
      În afara îndemnurilor paşnice găsite dacă selectăm câteva pilde şi-o predică, atributul negativ cel mai strident, care permează întreg creştinismul, atât de evident încât deja este ignorat, este anularea responsabilităţii. Oricât de mult i-o fi îndemnat el pe cei ce-l vor urma să îşi iubească semenii, Isus este un personaj dezgustător pentru că a promovat ideea scăpării de orice răspundere pentru orice faptă, oricât de reprobabilă.
      Hoţi, bandiţi, criminali de cea mai joasă speţă… faptele nu contează. Isus va prelua răspunderea pentru orice, Isus iartă orice crimă şi oferă răsplata cea mai grozavă oricui. E suficient ca persoana să-l accepte pe Isus ca salvator, şi toate acţiunile, toate consecinţele faptelor sunt anulate, răspunderea personală dispare, şi totul va fi bine. Nici măcar nu este necesar ca victimele criminalului să-l ierte, sau ca acesta să-ncerce să compenseze în vreun fel pentru ceea ce a făcut. Singura condiţie pentru acest aranjament este ca respectiva persoană să creadă în Isus, şi poate săvârşi orice, nu trebuie să-şi facă nici o grijă pentru vreo consecinţă.
      Astfel, este ironic când un creştin spune că ateii că „cred în dumnezeu, dar îl neagă pentru că vor să păcătuiască”. Dacă chiar ar fi aşa, nu negarea, ci credinţa, adică acceptarea lui Isus ca salvator este cheia pentru a putea păcătui în voie:

Matei 5:19 „Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor.”

      Poruncile respective sunt cele 613 porunci din Vechiul Testament, între care sunt incluse şi cele zece porunci, „etalonul suprem al moralităţii”, după cum pretind creştinii.
      Deci, încălcarea poruncilor nu duc la excluderea din Rai; singură, absenţa credinţei în Isus o face… ceea ce ne duce la al doilea element din lista de „păcate” ale lui Isus: pervertirea moralităţii. Mai precis, prioritizarea naivităţii, a credinţei oarbe în defavoarea oricăror calităţi morale reale. Criteriul de judecată a valorii unei persoane, este capacitatea de-a accepta ceva incredibil, în absenţa oricărei dovezi:

Ioan 20:29 „Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

şi

Marcu 16:16 „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.”

      Încă o dată, nu contează dacă persoana a minţit, a furat, a ucis în repetate rânduri; după Isus, este mult superioară unei persoane altruiste, care s-a străduit întreaga viaţă să-şi ajute semenii, dacă criminalul crede, iar altruistul - nu. Osânda despre care vorbeşte este, evident, pedeapsa eternă, Iadul, o altă schimbare oribilă adusă de Isus concepţiilor prezentate în Vechiul Testament:

Ecleziastul 3:19-20 „Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.”

      Conform Vechiului Testament, moartea este sfârşitul. Păcătoşii sunt pedepsiţi în timpul vieţii de YHVH în diverse moduri, de la hemoroizi ( delicat traduşi în 1 Regi 5:12 drept ”buboaie” ) la moarte, şi doar foarte rar, cei foarte virtuoşi sunt „ridicaţi la cer”, fizic, din timpul vieţii, după cum s-a petrecut cu Enoch şi Ilie.
      Isus schimbă acest principiu: păcătoşii sunt pedepsiţi după ce mor. Prin tortură veşnică. Şi am văzut cine sunt păcătoşii, în viziunea lui: nu persoanele care sunt imorale sau care comit crime, ci acelea care nu acceptă orbeşte, în absenţa dovezilor, că Isus ar fi zeu. După Isus, necredinţa este atât de îngrozitoare, încât merită o pedeapsă infinită, ceea ce, conform oricăror standarde morale, este o pedeapsă exagerată pentru orice crimă finită, oricât de teribilă ar fi ea.
      De asemenea, o pedeapsă are rolul de a educa, într-un mod mai dur, pe cei ce încalcă anumite reguli, şi/sau de a-i proteja pe ceilalţi de viitoare încălcări ale acelor reguli de către cel ce greşeşte. În cazul unei pedepse infinite, este evident că aceasta nu are nici o valoare educativă. Iar în privinţa protejării… cine este protejat, şi cum, prin trimiterea ateilor în focul Gheenei, în locul simplei anihilări ? Nu, aici nu este vorba de pedeapsă, ci de răzbunare, răzbunarea „blândului” Isus pe toţi cei ce nu i s-au posternat la picioare.
      Dar chiar şi printre credincioşi, Isus are preferinţe:

Matei 15:22-26 „Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”. Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mă”. El însă, răspunzând, i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Dar ea a zis: ”Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.”

      Limpede, nu ? Isus, „iubitorul de oameni”, refuză să ajute o femeie non-evreică, numind-o „câine”, pentru că „este trimis” doar pentru evrei, nu şi pentru restul umanităţii. Este uimitor cum a reuşit Pavel să convingă întreaga Europă să venereze timp de 2000 ani un bigot care a declarat deschis că e interesat doar de evrei, şi îi consideră pe toţi ceilalţi „câini” !
      Atunci când cineva acţionează într-un mod contradictoriu cu propriile-i cuvinte, poate fi descris ca un ipocrit. Aşadar, să comparăm tratamentul rezervat de Isus nu inamicilor, ci celor ce pur şi simplu nu au găsit convingătoare poveştile despre el, cu propriul lui sfat:

Matei 5:44 „Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”

      Şi să nu uităm, cei ce nu cred în el nu sunt nici „vrăjmaşi”, nici nu-l blestemă, nici nu-l urăsc, vatămă sau prigonesc - tocmai pentru că nu cred că Isus ar fi zeu ! Sau poate nici nu au auzit vreodată de Isus. Nu contează, Isus va demonstra cât de mult îşi „iubeşte” el duşmanii, răzbunându-se în modul cel mai crâncen cu putinţă.
      O altă dovadă de ipocrizie din partea celui care promova traiul simplu şi umil, şi a recomandat în mod repetat vinderea tuturor averilor şi-mpărţirea banilor printre săraci, este prezentată în momentul în care o femeie a turnat nişte mir scump pe capul lui Isus:

Matei 26:8-11 „Ucenicii […] au zis: „Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s’ar fi putut vinde foarte scump, şi banii să se dea săracilor.“ Cînd a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine. Pentrucă pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.”

       Cu alte cuvinte, Isus este gata să-şi ignore propriile principii, cele expuse pentru prostime, atunci când i se gâdilă orgoliul cu daruri scumpe. Oricine ar fi dezgustat de o persoană atât de egocentristă încât să-şi vândă imediat părerea dacă este linguşită şi flatată cu câteva nimicuri scumpe. Da, apostolii aveau dreptate, mai ales după ce l-au auzit pe Isus lăudând modestia de atâtea ori. Iar o asemenea risipă este „un lucru frumos” pentru cineva care promovează smerenia doar dacă respectivul nu se autoinclude în propriile-i învăţături - cu alte cuvinte, dacă este ipocrit.
      Alt concept oribil promovat de Isus este aşa-numita thoughtcrime, „crimă a gândirii”, concept prezent în cele mai multe dictaturi totalitare, care încriminează nu o acţiune, ci simplul gând la acea acţiune:

Matei 5:21-28 „…s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă […] oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.”

      Evident, într-un sistem dictatorial uman nu există modalităţi pentru a determina ce gândeşte cineva, astfel că pedeapsa vine doar după ce cel ce s-a făcut vinovat de gânduri interzise le spune altcuiva, sau le scrie, sau se trădează în alt mod. Dar un zeu este telepat, şi Isus cunoaşte fiecare gând care trece prin mintea oricui, şi e dispus să considere gânditul la o anumită acţiune egal cu acţiunea în sine, deşi evident un simplu gând, nepus în practică, nu va avea consecinţe pentru ceilalţi, în timp ce acţiunea - da.
      Unul dintre drepturile fundamentale ale omului, considerat necesar pentru a se putea ajunge la libertate şi fericire, este libertatea de conştiinţă. A o interzice înseamnă a înrobi fiinţa umană într-un mod mai profund decât ar putea-o face orice lanţ sau cătuşă. Mai mult decât atât, gândirea nici măcar nu este sub control conştient: „Nu te gândi la un pinguin !” este o glumă care va face pe oricine să se gândească, involuntar, exact la pinguinul la care i s-a cerut să nu se gândească.
      Astfel, Isus consideră normal să judece pentru ceva care scapă de sub capacitatea de control a persoanei. Sau… sau porunca aceasta, imposibil de realizat, are mai degrabă scopul de-a menţine credincioşii într-o permanentă stare de vinovăţie.
      În ce mod vor fi pedepsite acţiunea şi gândul, sau ce diferenţă face această „crimă” nu se ştie - după cum am văzut, dacă persoana vinovată crede, atunci are Raiul în faţă, iar dacă nu crede, indiferent ce-a făcut sau a gândit, e condamnată la aceeaşi pedeapsă răzbunarea va fi aceeaşi. Nu este unica ocazie în care Isus se autocontrazice.
      Apologiştii creştini folosesc uneori o falsă trilemă, după care Isus ar fi fost „mincinos, smintit sau mesia”, după care afirmă că primele două sunt incompatibile cu personajul descris în Biblie, şi astfel „demonstrează” că Isus a fost dumnezeu… ignorând alte posibilităţi (că totul ar fi un mit, de pildă); mult mai important, ingoră seninătate faptul că atât varianta nebuniei cât şi cea a mincinosului nu doar că nu sunt incompatibile cu portretul, dar sunt prezentate direct:

Ioan 2:15 „Şi, făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici. Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie.””

      E greu de conceput cum o persoană care se lasă cuprinsă de asemenea crize de isterie încât se apucă să răstoarne mese şi să biciuiască oameni ar putea fi, chiar şi pe departe, confundată cu un zeu, cu-atât mai puţin cu un zeu care propovăduieşte iubirea; chiar şi ca simplu om, cineva care se dedă la asemenea gesturi este o persoană impulsivă şi fără autocontrol.
      O altă criză de isterie, chiar mai elocventă, care nu ar avea ce căuta decât la un copil răsfăţat, în nici un caz la o persoană matură şi capabilă să raţioneze, se desfăşoară atunci când lui Isus îi e foame şi…

Matei 21:19 „Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată.”

      ( Marcu explică şi de ce nu erau smochine: „Căci nu era timpul smochinelor.” )
      Aşadar, cineva nu găseşte fructele dorite pentru că nu este sezonul potrivit, drept pentru care distruge copacul. Imaginaţi-vă un om care taie un cireş pentru că nu găseşte cireşe-n el iarna. Cum l-aţi putea descrie ? În nici un caz cu vreun atribut pozitiv, asta e cert. „Patologic de impulsiv” pare a fi cel mai blând epitet; însă cineva cu asemenea activităţi la activ poate fi foarte serios bănuit de dezechilibru mental. Aşadar, varianta nebuniei din trilemă îşi găseşte confirmarea în biblie.
      Să căutăm prin evanghelii ceea ce este poate cel mai important element pentru un credincios: ce anume ar trebui să facă un creştin pentru a fi mântuit ? Ar fi de aşteptat ca măcar aici Isus, ca un învăţător bun, să fie limpede şi cât se poate de lămurit. Ia să vedem, e necesar să…

Luca 10:27 „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” ,

dar altcuiva îi spune că e necesar…

Luca 18:20-22 „…să ţii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta… Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor […], şi mergi de-i urmează lui Isus”

deşi, am văzut că cel ce nu le respectă „foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor”, în nici un caz nu va fi oprit de la a intra; de asemenea, cât de mult trebuie să-ţi iubeşti aproapele ne spune tot Isus:

Luca 14:26 „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”

Limpede, nu ? trebuie să-ţi respecţi familia până urăşti toţi membrii ei, iar iubirea de aproape trebuie şi ea să se confunde cu ura faţă de toată lumea. Însă cu altă ocazie, Isus spune cu totul altceva:

Matei 18:3 „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”

În ce sens să „fii asemenea unui copil” ? şi de unde a apărut această nouă condiţie ? Şi, dacă tot era vorba de condiţii noi…

Matei 5:20 „că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”

spune Isus altcuiva. Pentru ca, în altă parte, să mai adauge câteva criterii noi:

Ioan 3:5 „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”

apoi, mai târziu, completează cu o cerinţă de canibalism:

Ioan 6:53 „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”

şi, desigur, mai e şi faimosul

Ioan 3:16„Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

      Aşadar, se pare că de fiecare dată când era întrebat despre mântuirie, „învăţătorul” acesta inventa pe moment un răspuns, ignorând tot ceea ce a spus cu alte ocazii. Cum ar putea fi numit „învăţător”, cum ar putea fi urmat un asemenea inconsecvent care, în loc să informeze, se autocontrazice permanent, iscă confuzii şi nu ajunge a da nici o informaţie utilă ?
      Nici nu e de mirare că diferite denominaţii creştine nu reuşesc să ajungă la un acord, când iată, chiar întemeietorul creştinismului nu se poate pune în acord… cu el însuşi !
      Această serie de contradicţii este, ea însăşi, suficientă pentru a demola iremediabil varianta „salvatorului” din trilema de mai devreme, deşi nu este foarte limpede dacă Isus a dat sfaturi contradictorii intenţionat, adică a minţit, sau pur şi simplu nu mai ştia ce a spus cu alte ocazii, adică avea probleme psihice.
      Mai pot fi enumerate şi alte ocazii în care Isus s-a autocontrazis:

Marcu 9:40 „Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.”
Luca 11:23 „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea”,

… a minţit:

Marcu 11:23-24 „Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.

…sau a dat sfaturi rele:

Matei 6:25-31 „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc… Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

      Aici Isus promovează iresponsabilitatea totală, credincioşii fiind îndemnaţi să se lase în voia sorţii, precum „păsările cerului”, care sunt hrănite de „tatăl ceresc”… sau nu, şi care, datorită acestei „griji” deosebite, mor în număr impresionant, tocmai pentru că nu reuşesc să-şi găsească hrana necesară.
      În încheiere, să vedem cum Isus a ordonat un furt:

Matei 21:1-3 „…Isus a trimes doi ucenici, şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată, şi un măgăruş împreună cu ea; deslegaţi-i şi aduceţi-i la Mine”.

      Acei măgari aveau, fără îndoială, un proprietar; însă Isus a decis că acei măgari îi sunt necesari, deci i-a confiscat. Oricum ar încerca credincioşii să justifice versetele, aceste versete descriu pur şi simplu o hoţie ordinară.
      Se pot găsi şi alte versete cu autocontradicţii, absurdităţi sau minciuni, dar consider analiza suficient de amănunţită pentru a putea încheia adevăratul potrtet al personajului din evanghelii.
      Răzbunător, ipocrit, bigot, promovând iresponsabilitatea şi ignorarea moralităţii în favoarea naivităţii, inconsecvent până la autocontradicţie, iraţional de impulsiv, Isus, aşa cum este prezentat în biblie, nu doar că nu este vreun model moral extraordinar, dar avea foarte multe defecte majore de corectat şi controlat la propria sa persoană, înainte de-a încerca să îndrume viaţa altora.