Ziua în care s-a sfârșit lumea...

...o lume. Lumea în care exista o anume persoană s-a sfârșit, și a început o lume fără acea persoană. O lume care sună a gol, care dă senzația de ecou reflectat de pe zidurile unei încăperi nelocuite.
Ne este tamă de moarte. De moartea noastră, de moartea celor dragi, uneori chiar și de moartea  unor concepte în care am investit. Ne găsim uneori în situația în care toate planurile noastre de viitor sunt aduse la nul și suntem nevoiți să ne reclădim viitorul posibil plecând de la o paradigmă nouă, una care este dureroasă, nedreaptă și nedorită.

"Voi, ca atei, cum vă împăcați cu moartea cuiva drag?"

Nu ne împăcăm. Cine îți spune că se împacă cu moartea cuiva minte. Nu folosesc la nimic toate promisiunile de raiuri și vieți veșnice atunci când simți nevoia să îi prinzi strâns lângă tine pe cei rămași, de teamă să nu se topească și ei în întuneric și să te lase singur. Nu îți folosesc la nimic promisiunile de raiuri și vieți veșnice atunci când simți că îți umpli plămânii cu vid de fiecare dată când ești lăsat singur, si apuci să realizezi golul lăsat în jurul tău.

Povestești, poate de o mie de ori, "ce s-a întâmplat", cu speranța perpetuă că vei descoperi, pe undeva, unde e bancul, că vei afla că este doar  glumă morbidă și că spui minciuni, apoi te pierzi în clișee, asculți oamenii care îți explică despre cum cel dus "te va veghea întotdeauna", "este aici, în preajmă", "nu te va părăsi niciodată", și îți vine să le spargi capul.

Până la urmă, rămâi doar cu faptul că cel care era nu mai este, mai există doar în amintiri intime sau colective și în influența avută asupra lumii. Mai ales în influența avută asupra lumii. Doar în asta trăim mai departe: când vom pleca, vom lăsa în urmă oameni îmbogătiți sau sărăciți prin prezența noastră? Vom lăsa lumea cu puțin mai bună, sau cu puțin mai rea? Asta este singura măsură a unei vieți, și limitele sunt mereu încețoșate.

"Nu sunt cuvinte." Asta a fost cea mai sinceră și cea mai reală afirmație pe care au făcut-o cei care s-au perindat acum o săptamână prin capela cu miros de ceară și brad. Nu sunt cuvinte. Limbajul nostru superficial nu are cum să reflecte vârtejul de lame de cuțit care sfâșie în bucăți o lume care s-a încheiat în câteva secunde din cauza unei inimi are a refuzat să mai bată. Ne străduim degeaba să intrducem filozofii și concepte care să ne ajute să înțelegem sau să acceptăm ce se întâmplă. Rămâne doar faptul că nu putem schimba nimic din ce a fost, dar putem schimba tot ce nu este încă, și că trebuie să realizăm că viața este un bun perisabil, fără perioadă de garanție și fără instrucțiuni, și că, dacă nu exprimi în fiecare clipă tot ce ai de spus, dacă nu faci ceea ce vrei să faci, poți fi sigur că vei rămâne cu lucruri nespuse sau nefăcute.
Ultima me interacțiune cu Buni a fost o ceartă. Ultima interacțiune cu mama a fost un schimb de rețete. Oare le-am spus suficient că le iubesc?