O nouă serie de erori creaţioniste acoperă argumentele aduse de creaţionişti în favoarea bibliei. Uneori creaţioniştii, după ce „fac praf” teoria evoluţiei ( adică ce-şi închipuie ei c-ar fi teoria evoluţiei ), de la Big Bang, trecând prin evoluţia cosmosului şi terminând cu existenţa maimuţelor în ziua de azi, se simt datori să completeze demonstraţia cu „dovezi” că varianta lor este corectă, aşa încât oferă argumente biblice.
Ceea ce omit creaţioniştii de multe ori este că o carte se poate demonstra pe ea însăşi eronată, dacă conţine contradicţii, dar
nu se poate demonstra pe ea însăşi ca fiind corectă ! Altfel spus, nu contează dacă o parte a unei cărţi este corectă; asta nu validează automat restul părţilor; în povestea lui Spiderman, New York-ul este descris foarte corect; dar asta nu dovedeşte existenţa unui om-păianjen înzestrat cu puteri miraculoase; descrierea corectă a Londrei nu dovedeşte existenţa vrăjitorilor din Harry Potter; şi exemplele pot continua.
Să nu uităm că religia prezintă foaaarte multe afirmaţii
care intră în capacitatea de descriere a ştiinţei. Originea Universului, a vieţii, a diversităţii acesteia, originea omului, vârsta Universului, şi multe altele. De fapt, aproape
toate argumentele creaţioniste prezentate în întreaga serie sunt afirmaţii care pot fi investigate ştiinţific. Creaţioniştii au folosit biblia mii de ani drept manual de ştiinţă, s-au avântat orbeşte în arena de luptă înarmaţi cu o spadă de carton şi-un scut din fum, şi acum, când realitatea s-a dovedit a fi cu mult mai dură decât se aşteptau, vor să-şi salveze dumnezeul redefinindu-l pentru a-l feri de anihilarea totală.
În primul rând, cei ce au încropit explicaţiile nu le-au tras la sorţi dintr-o pălărie. Nimeni nu a susţinut că ar fi inventat complet
întâmplător ordinea evenimentelor. Astfel, o idee de evoluţie de la simplu la complex este previzibilă. Nici o poveste despre geneza lumii nu începe cu creerea copacilor şi abia apoi a solului ! Este evident, chiar şi pentru nişte primitivi neolitici, că întâi e necesar solul înainte să plasezi ceva pe el. Şi cam aceeaşi ordine, „haosul iniţial - pământul şi marea - vegetaţie - animale - om”, este ordinea din aproape orice mit al genezei. Se pare că creaţioniştii adoră să lucreze în termeni absoluţi: vă este cunoscută
dihotomia „dacă nu dumnezeu, atunci întâmplarea” ?
Dar, să vedem cât de bine descrie geneza ordinea evenimentelor. Conform genezei, creaţia a început cu 1) formarea cerului şi 2) a Pământului, urmat de 3) apariţia luminii, apoi 4) apele „de deasupra tăriei” s-au separat de 5) cele de „sub tărie”. Apoi apele s-au retras pentru 6) a expune uscatul; urmează 7) vegetaţia, apoi 8) stelele ( restul Universului ? ), 9) Soarele şi 10) Luna, apoi 11) viaţa acvatică şi 12) păsările, apoi 13) animalele terestre sălbatice şi 14) domestice, şi în final 15) omul, din care 16) a fost făcută apoi femeia.
Animale domestice înaintea omului ? Plante înaintea Soarelui ? Pământul înaintea Universului ? Lumina de la 3) reprezintă plasma şi fotonii rezultaţi din Big Bang, sau lumina zilei, radiaţia solară ? Hai să fim generoşi şi s-o considerăm ca având legătură cu Big Bangul. Dar ce sunt „apele de deasupra tăriei”, şi ce e „tăria” de la 4) ? Este reminiscenţa imaginii Pământului aşa cum a fost imaginat de vechii evrei:
plat, şi acoperit de un dom compact, „tăria” sau „firmamentul”, deasupra căruia se găsea tot apă; ideea revine şi în povestea potopului, când se descrie deschiderea „ferestrelor tăriei”, dar o asemenea structură nu există ! Am să fac încă o favoare creaţioniştilor şi am să consider că se referă la vaporii de apă din atmosferă.
Aşadar, să vedem care este
ordinea corectă, conform dovezilor ştiinţifice: 3) Big Bangul, 8) Universul, 9) Soarele, apoi 2) şi totodată 6) uscatul, căci Pământul iniţial era un bulgăre fierbinte de rocă, care a acumulat mai târziu în timpul formării şi 1) atmosfera în care se găseau şi 4) vapori de apă; bulgărele acesta de rocă şi metal s-a răcit şi întărit ( cam pe atunci 10) s-a format şi Luna ), dar numai mult mai târziu apa din atmosferă s-a condensat pentru a forma 5) apele oceanului; 11) viaţa acvatică a apărut cu mult înaintea 7) vegetaţiei, iar 13) viaţa terestră a apărut înaintea 12) păsărilor. Interesant la dezvoltarea embrionară a mamiferelor este că modelul „de bază” este 16) femela, nu 15) masculul: toţi embrionii încep să se dezvolte ca femele, după „planul” anatomic al acesteia, iar mai târziu, dacă embrionul e genetic mascul, organe care sunt diferite se modifică şi migrează unde e necesar. De pildă, testiculele se formează în abdomen, din acelaşi ţesuturi şi în acelaşi loc cu ovarele, şi mai târziu coboară în scrot. Aşadar, şi 16) e înainte de 15). Şi este evident că omul a apărut înaintea 14) animalelor domestice. Aşadar, 3,8,9,2+6+1+4,10,5,11,7,13,12,16,15,14. Numerele sunt aleatorii, uneori cartea descrie mai multe etape distincte pentru un singur eveniment, şi totuşi creaţioniştii susţină că şirul „este în ordine” şi „în acord” cu realitatea !
De ce ar face-o ? Dumnezeul biblic nu ştia ce face ? era în concediu pe Pământ şi a lăsat pe altcineva să coordoneze geneza, de a ajuns să încurce lucrurile în halul ăsta ? Oricum, nici ca observator terestru ordinea nu corespunde - lumina Soarelui era vizibilă cu mult înaintea apariţiei primelor plante, viaţa acvatică a apărut înaintea plantelor, păsările au apărut după viaţa terestră, iar animalele domestice au apărut tot după om. De ce ar fi ales dumnezeu să
distorsioneze faptele ? Evident, asta e o simplă raţionalizare pentru a justifica contradicţia dintre ordinea stabilită ştiinţific şi cea profund eronată, imaginată de nişte primitivi din neolitic încercând să-şi explice lumea, dar care trebuie considerată şi ea drept „corectă” şi „precisă”.
Aha ! Deci creaţioniştii recunosc că biblia e distorsionată ! că informaţiile de aici nu sunt 100% corecte, ci au fost modificate „pentru înţelegerea oamenilor de atunci” !
Totuşi, e neclar de ce creaţioniştii consideră că oamenii de atunci erau totalmente retardaţi. De ce era necesar să fie distorsionate evenimentele. Să nu uităm că în perioada de care vorbim, majoritatea oamenilor erau analfabeţi; cei mai înţelepţi dintre ei, preoţii sau rabinii, singurii care ştiau să scrie, le citeau, le interpretau şi le explicau sensurile poveştilor care azi sunt luate drept istorie literală. Adică doar înţelepţii ajungeau să
citească, celorlalţi oricum le era
explicat totul.
Dar hai să facem un experiment…
„La început toate stelele, tot ce se vede pe cer, era strâns laolaltă într-o fărâmă mai mică decât un fir de nisip, şi mai fierbinte decât orice foc; apoi această fărâmă s-a împrăştiat în mii de părţi, care au devenit stele; când stelele s-au stins, din cenuşa lor s-au făcut alte stele, printre care şi Soarele, dar şi Pământul şi Luna; la început Pământul era fierbinte, iar când s-a răcit, din nori a plouat şi apa s-au strâns în văi formând lacuri şi mări; în ape au început să mişune vietăţi mici şi mai târziu au apărut şi mici ierburi de apă, care apoi au crescut tot mai mari, şi până la urmă au ieşit pe uscat… ”
Văd că merge. La fel de uşor cum au acceptat magia din „
şi dumnezeu a zis să…”, ar fi acceptat şi această descriere ştiinţifică, mult simplificată, a evenimentelor. Iar înţelepţilor li s-ar fi putut releva adevăruri mai profunde. Minţi dintre cele mai strălucite, Pitagora, Thales, Euclid, Arhimede au trăit prin 3-400 ien, deci nu
întreaga populaţie a antichităţii era complet idioată. Oare cineva capabil să inventeze geometria sau să găsească un mod de
a calcula precis diametrul Pământului nu ar fi reuşit să înţeleagă o descriere chiar mai ştiinţifică a apariţiei lumii ?
De asemenea, o implicaţie a argumentului este una deloc măgulitoare pentru creaţionişti: dacă oamenii acelei vremi chiar ar fi fost atât de stupizi, atunci cum ar trebui descrişi cei ce se agaţă şi astăzi de varianta „pentru proşti” ?
Excelent ! De acord ! Atunci o trecem la „legende”. Cineva să spună asta şi creaţioniştilor care se screm să încerce să o facă să se potrivească cu ştiinţa, ba mai şi contrazic demonstraţiile ştiinţifice cu demonstraţii inspirate din ceea ce ei
susţin că ar fi carte ştiinţifică !
Am văzut mai sus cât de „exacte” sunt. Alte afirmaţii „ştiinţifice” care pot fi găsite prin ea: că oamenii sunt făcuţi din lut şi animaţi prin magie; că liliecii sunt păsări; că şerpii şi măgarii pot vorbi; că ereditatea poate fi definită şi ca transmiterea caracteristicilor de la… nuielele din adăpătoare la urmaşi (!); că iepurii rumegă, şi multe altele.
Ce se întâmplă în realitate: ştiinţa propune o teorie nouă. Religia o contrazice pe baze biblice. După ce teoria respectivă ajunge suficient de acceptată de toată lumea, religia „descoperă” ( sau modifică ) un verset sau două care pot fi interpretate şi ca o vagă referinţă la acel fapt. Şi atunci religia jubilează: „vedeţi ? în biblie scrie că X înainte ca savanţii să descopere asta !”.
Ceea ce nu s-a văzut niciodată: ca cineva, fie om de ştiinţă fie creaţionist, să pornească de la un verset biblic, să deducă de aici vreo ipoteză, s-o testeze şi abia apoi ipoteza să fie confirmată ştiinţific. Aşadar, nici vorbă de afirmaţii ştiinţifice în biblie, doar
selecţie observaţională la creaţionişti !
Mai rău, pentru ca o descriere, sau o afirmaţie să poată fi considerată cu adevărat ştiinţifică, mai trebuie să îndeplinească o condiţie. Mai precis, este mai puţin relevant
răspunsul propriu-zis, şi contează mai mult
cum se ajunge la acel răspuns. Iar aici, biblia eşuează lamentabil de la bun început, singura metodă din biblie fiind prin „revelaţie divină”. Adică o metodă netestabilă, deci neştiinţifică.
Din nou se face o selecţie observaţională. Unele profeţii sunt descrise ca adeverindu-se. Asta nu înseamnă mare lucru; cam orice carte continuă şi confirmă în ultimele capitole întâmplările din prima parte ! Arheologia confirmă unele părţi ale bibliei, câtă vreme demontează altele. Toţi istoricii, arheologii şi experţii biblici care au studiat Vechiul Testament au ajuns la consens: părţi importante din acesta sunt ficţiune, uneori împrumutată din mitologia altor popoare; Moise nu a existat; Exodul nu a avut loc; Ierihonul nu era locuit în perioada când se spune că ar fi avut loc faimoasa bătălie de aici; Potopul lui Noe n-a avut loc, a fost doar un mit preluat de la babilonieni; chiar şi barbarica cucerire a Canaanului de către Ioshua este în mare parte ficţiune; exemplele pot continua, astfel că pentru unele confirmări ale unor poveşti obscure din biblie, alte relatări sunt respinse ca pură legendă.
Argumentul e ridicol, şi periculos pentru creaţionişti. Poate că unui teolog evreu de acum 2000 ani nu li s-ar fi părut stupid să li se spună că un carnivor a păscut, dar cunoştinţele despre anatomie şi fiziologie au crescut de atunci, iar un biolog ar râde cu lacrimi încercând să-şi imagineze un
Smilodon înfigându-şi ghearele şi colţii într-un mănunchi de iarbă, un
T-rex păscând, un păianjen construind o plasă ca să prindă struguri, sau o viperă muşcând o nucă, apoi aşteptând câteva minute ca veninul să-şi facă efectul. Cu dantura incapabilă să pască iarbă, cu un aparat digestiv incapabil să prelucreze materia vegetală, carnivorele ar fi suferit groaznic. De asemenea, e greu de explicat de ce aceste fiinţe au fost create cu gheare şi colţi numai buni de sfârtecat alte animale. Să le fi făcut dumnezeu aşa, ştiind că paradisul n-o să dureze foarte mult ? atunci, Căderea era inclusă în planul divin, iar Adam n-a avut de ales. Să fi evoluat după cădere ? Iarăşi creaţioniştii trebuie să accepte o evoluţie extraordinară…
De obicei argumentul e însoţit de dovezi „convingătoare”, o fotografie a unui schelet de 15-20 metri în curs de dezgropare de către nişte arheologi. Împreună cu o poveste deloc convingătoare. Câteva probleme: aceeaşi fotografie însoţeşte articole care descriu o descoperire în Rusia, alta în America de Sud, alta în Arabia Saudită. Mai rău, originea fotografiei poate fi urmărită destul de uşor: a fost creată pentru un concurs… de trucat fotografii, pe un
site specializat în această formă de artă.
Toate aceste poveşti despre schelete de giganţi menţionează ca unică particularitate înălţimea neobişnuită. Absolut toate prezintă schelete cu aceleaşi proporţii cu unul uman, şi nici unul nu prezintă o altă particularitate, una esenţială pentru veridicitatea existenţei fiinţei. Iar fotografiile o confirmă: schelete identice ca proporţii cu cele umane, doar că mult mai mari. Or, de aici vine prăbuşirea uriaşilor.
Rezistenţa unui os e dată de
suprafaţa secţiunii acestuia; un os de două ori mai mare decât altul este de două ori mai lat, şi de două ori mai lung, aşadar suprafaţa ( şi deci rezistenţa ) este de 2x2=4, de patru ori mai mare. Dublarea înălţimii este irelevantă pentru rezistenţă.
Greutatea însă creşte în altă proporţie: dublarea fiecărei dimensiuni a unui corp ( pentru păstrarea proporţiilor ) duce la o creştere de 2x2x2=8 ori a greutăţii - dublarea înălţimii contează la determinarea greutăţii ! Aşadar, calculul suprafeţei şi deci al rezistenţei creşte după pătratul factorului de mărire, după puterea a doua, câtă vreme creşterea în greutate e dată de cubul factorului de mărire, ridicarea la puterea a treia.
Unde ne duce asta ? Păi, un uriaş de ~9 metri ( factor de mărire: 5 ) ar avea fiecare os de 5²=25 de ori mai rezistent, dar greutatea i-ar fi de 5³=125 de ori mai mare decât a unui om de dimensiuni normale. Acest uriaş s-ar simţi ca un om încărcat cu o armură care să-i aducă greutatea la vreo 400 kg ! Ar fi incapabil să stea în picioare, iar o mişcare mai bruscă i-ar fractura oasele. Iar uriaşi şi mai mari, de 15-20 metri, au pur şi simplu oasele prea subţiri pentru a putea rezista la propria greutate ! Chiar dacă ar sta întinşi pe jos, greutatea enormă le-ar fractura coastele şi le-ar strivi vertebrele ! Asemenea făpturi pur şi simplu nu ar putea exista pe Pământ.
Există trei soluţii posibile: fie uriaşii să fie acvatici, în care caz apa ar prelua din greutatea corporală, fie oasele acestor uriaşi să fie alcătuite din alt material, mult mai rezistent decât osul, fie să aplice soluţia pe care a implementat-o natura: creşterea în
diametru a oaselor, şi corelarea diametrului cu dimensiunile şi deci greutatea fiinţei. Comparând acelaşi os la specii înrudite, dar de dimensiuni diferite (
oaie şi
vacă ) se constată că la specia mai masivă oasele sunt mult mai groase în raport cu lungimea. Iar la un os
de dinozaur se remarcă o creştere în diametru într-o proporţie mult mai mare decât creşterea în lungime.
Aşadar, până în momentul în care se anunţă descoperirea unui schelet de uriaş care să fi fost adaptat vieţii marine, sau din alt material decât osul, sau până când acel schelet uriaş nu va fi descris ( sau fotografiat ) ca fiind similar celui uman, dar cu toate oasele disproporţionat de groase comparativ cu omul, nici nu este necesară vreo investigaţie suplimentară privind fotografia sau povestea:
un om cu dimensiunile exagerat mărite, dar păstrându-şi proporţiile nu ar putea exista. Proprietăţile materialelor şi fizica elementară nu permit existenţa acestuia !
O categorie aparte o reprezintă argumentele creaţioniste pentru Potop şi povestea cu Arca lui Noe. Conform unor creaţionişti, acum ~4300 ani a avut loc o inundaţie mondială, care a produs toate fosilele şi toate formaţiunile geologice. Această inundaţie a exterminat toate formele de viaţă de pe planetă, cu excepţia câte unei perechi ( sau şapte ) din fiecare specie, salvate de Noe, un bătrân de 600 ani, la bordul unui vas din lemn, unde, împreună cu soţia şi cei trei fii ( şi cele trei soţii ale acestora ), a reuşit să le îngrijească şi să le hrănească vreme de un an de zile.
Acest termen, „soi” de animal, des folosit dar niciodată definit, este un fel de „Joker” creaţionist. În orice discuţie despre evoluţie, conceptul de soi e invocat ca şi cum ar separa orice exemplu de speciaţie, sau de câştigare a vreunei caracteristici noi, de ideea de „evoluţie”. Creaţioniştii folosesc acest termen ca un substitut pentru o încadrare taxonomică alternativă, în care mai multe specii formează „un soi”, iar dacă nu evoluează dintr-un „soi” în altul, atunci cumva nu e evoluţie.
Problema este că nici un creaţionist nu ştie ce e soiul. Nimeni nu-l poate defini concret. Nu poate oferi criterii obiective după care să se poată determina ce specii aparţin de fiecare soi. Exemplele sunt penibile şi inutile, cu atât mai mult cu cât creaţionişti diferiţi plasează aceleaşi specii în încadrări diferite - unii consideră că lupii şi câinii-hienă sunt din acelaşi soi, de exemplu, în timp ce alţii ţin cont de faptul că cele două specii nu sunt interfertile şi le plasează în soiuri diferite.
Cât timp creaţioniştii nu au o definiţie funcţională a „soiului”, este absurd să pretindă că ştiu dacă evoluţia unei specii a depăşit sau nu limita acestui „soi”. Dacă creaţionistul nu-l poate defini, atunci nu ştie nici măcar el ce este acela un soi. Poate soiul este sinonim cu specia, şi atunci orice exemplu de speciaţie este un caz în care se trece de la un soi la altul. O altă alternativă posibilă e că există
un singur soi, astfel ca evoluţia de la unicelulare la mamifere nu reprezintă transformarea în alt soi. Dar astfel, creaţioniştii ar trebui să accepte întreaga teorie a evoluţiei. Însă pentru a determina toate acestea, ar fi necesară o definiţie clară a termenului. Or, asta este ceva ce creaţioniştii nu sunt dispuşi să facă.
Acelaşi „soi” este invocat şi ca salvare la problema îmbarcării câtorva milioane de specii într-o barcă de 150 metri, împreună cu rezerve de hrană pentru un an, şi doar opt persoane ca îngrijitori. Dacă în loc de câteva milioane de perechi din fiecare specie, s-ar putea aduce doar câteva sute sau mii de perechi de „soiuri”, un fel de „esenţă a unei întregi grupe de specii”, atunci povestea ar fi mult mai credibilă.
Problema este că, o dată cu debarcarea din arcă, fiecare „soi” a suferit o evoluţie fantastică, pentru a se putea diversifica în zecile sau uneori sutele de specii prezente în fiecare „soi”. Nu, nu ştiu ce este acela un soi, dar mă bazez pe afirmaţiile creaţioniste care au impresia că pot defini soiul enumerând câteva exemple. Enumerarea nu este definiţie, dar mi s-a spus de exemplu că „da, liliecii sunt un singur soi”. Aşadar, soiul liliecilor a trebuit să evolueze şi să treacă prin speciaţii într-un ritm cu totul incredibil pentru a ajunge de la o pereche acum ~4300 ani la peste 1200 specii diferite în prezent. Aşadar, în goana lor de-a nega evoluţia, creaţioniştii au ajuns să promoveze super-evoluţia !
Corect. Doar că foarte multe au fost răspândite de misionarii creştini, care povesteau celor în mijlocul cărora ajungeau… despre potopul lui Noe !
Iar dintre legendele care nu au origine creştină, fiecare poveste are altă cauză, alte personaje şi alte modalităţi de supravieţuire implicate. Potopul poate fi cauzat de un războinic care a găurit cerul din greşeală, sau datorat unor cauze nedescrise. În unele supravieşte o singură femeie, în altele - o familie, în altele un întreg trib. De multe ori supravieţuitorii s-au refugiat pe munţi, în loc să-şi construiască bărci. Aproape nici una din legende nu presupune salvarea tuturor formelor de viaţă. Aşadar, e mult mai probabil ca povestea biblică să fie şi ea o legendă mult exagerată a unei inundaţii locale, cum probabil sunt şi majoritatea celorlalte, decât ca aceasta să fie unica relatare corectă, iar zeci de alte popoare să reţină doar o idee generică dar să uite complet detaliile.
De altfel, există legende şi despre multe alte fenomene la foarte multe popoare: ajunge să menţionez şerpii. După logica creaţionistă, a existat şi un şarpe uriaş care înconjura Pământul; singuri, wikingii au reţinut corect acest lucru, şi, dat fiind că există numeroase legende despre şerpi în întreaga lume, acest lucru confirmă existenţa lui
Jörmungandr.
Da. Chiar de mai multe ori. De fapt, cam tot o dată la câţiva ani, creaţioniştii anunţă cu surle şi trâmbiţe că au găsit pe cineva care a descoperit arca. Şi că se pregătesc să organizeze o expediţie spre a o recupera. După care expediţia eşuează, pentru că experţii lor în ale expediţiilor au fost învinşi de condiţiile extraordinar de dificile. Să nu uităm, cel ce a făcut descoperirea iniţială a urcat când era copil, împreună cu bunicul său; sau se plimba pe muntele Ararat cu caprele şi-a găsit-o întâmplător; dar locurile atât de accesibile unor bătrâni sau unor copii sunt prea dure pentru „experţi”. Între timp, sutele de mii sau milioanele de dolari adunaţi pentru această expediţie prin chete şi donaţii dispar fără urmă. Ca peste alţi 2-3 ani altcineva să se pregătească să recupereze arca… dar necesită fonduri.
Pe scurt, există fotografii ale resturilor faimosului vas, care se dovedesc a fi formaţiuni geologice, sau simple roci. Sunt nenumărate relatări ale diverselor persoane care „au găsit-o”, dar toate suferă de inconsistenţe, de lipsă de dovezi, şi mai ales de contradicţii cu alte relatări ale altor persoane. „Dovezile” prezentate se rezumă la simple bucăţi de lemn, or, chiar şi creaţioniştii ar trebui să realizeze asta, o simplă bucată de lemn poate proveni şi din alte surse, nu doar din Arcă.
În final, un ultim argument prezentat de creaţionişti în favoarea potopului, care demonstrează din nou cât de rău se împacă creaţioniştii cu matematica:
O rată de creştere rezonabilă, de ~0,5%, indică un model în care populaţia actuală, de 7 miliarde, a început acum ~4200 ani ( data potopului ), cu o populaţie de 8 indivizi, nu o istorie de milioane de ani. Dacă populaţia umană ar fi existat de sute de mii de ani, ţinând cont de rata de creştere, astăzi Terra ar fi acoperită cu un strat de oameni de câţiva metri grosime !
Să înlocuim specia umană cu alta, să vedem ce rezultă:
[Dacă populaţia de E. Coli ar fi existat vreme de zece ani, ţinând cont de rata de creştere din eprubete, astăzi Terra ar fi acoperită cu un strat de bacterii de câţiva metri grosime !”
Ceva nu e bine. Argumentul creaţionist aplicat la bacterii „demonstrează” că Pământul sau cel puţin viaţa terestră are cel mult câteva săptămâni vechime, dar e destul de evident pentru oricine că viaţa de pe Terra ( şi implicit planeta ) are măcar câteva zeci de ani. Problema este, evident, aplicarea în calcul a unei rate de creştere diferită de cea naturală. În realitate, înaintea anilor 1800 rata de creştere a umanităţii era mult mai mică decât cea oferită de creaţionişti. De fapt,
în majoritatea preistoriei, rata de creştere a fost aproape zero, cum e la cele mai multe specii: acestea se înmulţesc atâta cât le permit resursele existente, dar orice creştere peste acest nivel va duce la reducerea resurselor, adică la foamete şi deci la moartea excesului de populaţie, deci la reglarea şi menţinerea populaţiei la un anumit nivel. În plus, epidemiile, prădătorii sau războaiele au contribuit la reducerea ratei de creştere, uneori impunându-i chiar valori negative.
Creaţioniştii au propus rata de 0,5% ( de fapt, de 0,48%, pentru că această valoare este cea necesară pentru a obţine ~7 miliarde oameni în 4300 ani ) pentru că au făcut calculul invers, şi aceasta a fost rata necesară. Până în 1800 rata de creştere era de 0,12%, şi asta e rata dintr-o perioadă în care specia umană deja începuse avansul tehnologic şi nu mai era la bunul plac al forţelor naturii şi dependentă de resursele naturale, ci practica agricultura şi-şi putea asigura mai multă hrană decât ar fi fost posibil de obţinut în mod natural.
Şi acum, pentru amuzament, să
refacem calculul creaţionist, folosind chiar valoarea propusă, de 0,48% ( 0.0048 în câmpul Growth Rate ), dar să nu îl aplicăm doar la momentul iniţial ( anul 1 ) şi la prezent ( anul 4300 ), în care caz într-adevăr obţinem o cifră de 6,97 miliarde, suficient de apropiată de valoarea prezentă. Să-l folosim pentru a calcula populaţia Terrei în aalte câteva momente-cheie; dacă potopul a avut loc acum vreo 4300 ani, prin 2350 ien, iar rata creşterii populaţiei este de 0,48%, atunci…
♦ în 1332 ien, când Tutankhamen a urcat pe tron, populaţia lumii era de numai 1.032 suflete;
♦ în 1313 ien, în momentul în care se presupune că Moise a avut celebra lui dispută cu faraonul, populaţia Terrei era de vreo… 1.130 indivizi !
♦ în 1041 ien, când David a ajuns rege al Israelului, în întreaga lume erau cam 4.160 oameni;
♦ în 967 ien, când Solomon a ajuns rege, în întreaga lume nu erau mai mult de 5.930 oameni;
♦ în 509 ien, la întemeierea Republicii Romane, populaţia a crescut la puţin peste 53.000 oameni;
♦ în 340 ien, în vremea lui Alexandru cel mare, populaţia încă nu ajunsese la 120.000 oameni;
♦ în 220 ien, când Marele Zid Chinezesc era în plină construcţie, pe planetă trăiau cam 212.058 inşi;
♦ iar în anul 1, când se presupune că s-a născut cristos, populaţia întregii lumi era de vreo 613.949 oameni.
Întreaga istorie e făcută praf; în jurul anilor 480 ien a avut loc bătălia de la Termopylae dintre regele Leonidas şi Xerses, în care armata persană e descrisă de Herodot ca având peste 2.600.000 soldaţi; în modelul creaţionist populaţia Terrei număra cam… 61.000 indivizi ! dintre care unii trebuie plasaţi în Roma, alţii în cele două Americi; măcar câte o familie pentru toate triburile de germanici, gali sau traci din Europa, alţii în Africa sau Australia; triburile mongole din Asia, strămoşii coreenilor, ai japonezilor şi imperiul chinez îşi cer şi ei o parte însemnată, astfel încât în final, nu mai rămân suficienţi oameni pentru o nici bătălie adevărată, iar la Termopylae a fost doar o încăierare între o mână de certăreţi.
Încercaţi doar să vă imaginaţi faimoasa poveste cu Moise, faraonul şi sclavii evrei din Egipt. Ţineţi cont că există cu totul puţin peste 1100 oameni; distribuiţi prin toate zonele necesare câţiva, şi ce rămâne pentru armata egipteană ? maxim 2-3 soldaţi, conduşi de un… faraon ? sau „şeful găştii” ? Iar evreii fugiţi ? La un număr atât de mic de oameni, probabil că singurul evreu existent era chiar Moise.
Mai are rost să spun că acest calcul e contrazis de chiar cifrele din biblie, care enumeră cu generozitate sute de mii de inşi doar dintre evrei în momentul Exodului ?
Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index
