Dreptul la credinţă

"care este scopul tau? dacă tu nu crezi, de ce iti pasa de ce cred altii?"

Sau:

"…nu inteleg. Daca as crede ca nu exista Dzeu pur si simplu nici macar nu m-as mai gandi la EL. De ce consumati atata energie pt a lupta impotriva cuiva despre care credeti ca nu exista? Daca nu exista, ce conteaza ce crede cineva sau nu crede?"

Sau, esenţa ideii:

"Fiecare om are dreptul să creadă ce vrea !"

Un laitmotiv care apare deseori ca "argument" din partea creştinilor, acest "drept" de a crede în "ce vrea" a atras de mai multe ori critici destul de serioase, . Chiar aşa să fie ? În cazul ăsta, de ce schizofrenicii suferinzi de diverse halucinaţii sunt închişi ? Dacă fiecare ar fi liber să creadă ce îi pofteşte inima, de ce societatea se străduie să-i izoleze pe cei ce ajung să aibă nişte convingeri mai neobişnuite ? Presupunem că cineva s-ar strădui să vă explice că el consideră că frunzele de păpădie sunt roşii… nu toate frunzele, doar cele de păpădie. Dacă i-aţi testa afirmaţia arătându-i bucăţele mici de frunze de păpădie, amestecate cu alte frunze, nu ar putea să le deosebească după colorit. Dar, oricum, la final, şi-ar menţine opinia că frunzele de păpădie totuşi sunt roşii. Cum aţi reacţiona ? Ce i-aţi recomanda ? Depinde de cât de în serios l-aţi lua - fie aţi încheia discuţia declarând că nu îi apreciaţi gluma, fie, dacă v-ar convinge că el chiar vorbeşte serios, probabil i-aţi recomada o vizită la un cabinet specializat în tratarea unor asemenea cazuri. Probabil că nimeni nu ar accepta pretenţia că "poate totuşi păpădiile au frunze roşii". Deci iată un caz unde nu chiar "fiecare om are dreptul să creadă orice vrea". Cazul 2, continuarea primului: sunt pline azilele de persoane care au nişte convingeri ciudate. Eticheta de "ciudate" e adecvată din două motive: în primul rând, pentru că nu sunt conforme cu realitatea, sau nu sunt demonstrabile. Sau sunt demonstrabil false, şi totuşi, indivizii închişi acolo şi le menţin. Că el ( pacientul ) este Napoleon, sau Isus, sau reîncarnarea Cleopatrei. Sau că venusienii îi trimit mesaje telepatice cerându-i să să-şi jupoaie pielea de pe mâini. Sau că e împărăteasa galaxiei. Sau…
Dar motivul principal pentru care nefericiţii respectivi ajung acolo este pentru că nu reuşesc să convingă şi alte persoane de iluziile lor. Este vreo diferenţă între proverbialul ins care se crede Napoleon şi, în ciuda oricăror dovezi logice, îşi menţine convingerile… şi alt tip care e convins că un tâmplar evreu mort acum 2000 ani a înviat din morţi, a urcat pe orbită şi acum comunică telepatic cu el, şi, ca bonus, că o bucăţică de pâine devine, fizic, carne a respectivului zeu-satelit ? Şi la fel, în ciuda oricăror dovezi logice, îşi menţine convingerile. Deosebirea nu este între absurdul celor două situaţii, ci în numărul celor convinşi de fiecare pretenţie. În cazul lui "Napoleon", el este singurul, şi restul societăţii poate determina obiectiv că într-adevăr omul este nebun, iar în cazul religiosului, majoritatea este suferindă de fix aceeaşi afecţiune, deci i se pare normală pretenţia individului, şi aplică un dublu-standard, "cât timp credinţa, oricât de absurdă, este împărtăşită de suficienţi membri ai societăţii, e ok, dar dacă e numai a ta - gata, nu mai ai dreptul să crezi orice".
Un al treilea exemplu, foarte potrivit, vine din medicina bolilor infecţioase. Despre imunitatea de grup s-a mai scris pe blog, am să o reamintesc foarte pe scurt: vaccinurile care se fac întregii populaţii nu au ca efect imunizarea 100% unui anumit individ împotriva bolii, ci doar să reducă susceptibilitatea individului mediu de a fi infectat. Dacă trecerea germenului de la un individ la altul este îngreunată suficient de mult, atunci, chiar dacă apare un focar, sau două, sau mai multe, infecţia nu se va împrăştia în populaţie, ci se va manifesta doar sub formă de cazuri izolate.
Or, imunitatea de grup nu funcţionează decât dacă un procentaj destul de mare din populaţie este vaccinat. Dacă un grup oarecare crede că "vaccinurile sunt dăunătoare", şi nu se vaccinează, credinţa respectivă dictează acţiunile grupului… ceea ce poate însemna anularea imunităţii de turmă pentru toată populaţia. În situaţia aceasta, credinţa nejustificată a unui grup are efecte negative asupra altora, şi, din punct de vedere moral, nici aici nu are "fiecare om dreptul să creadă orice vrea".
În trei exemple am văzut că nu, nu este în regulă ca fiecare să creadă chiar aşa, orice vrea, fără nici un discernământ, fără nici o urmă de consideraţie faţă de ce este real, şi că societatea poate taxa destul de serios unele credinţe… dacă nu sunt împărtăşite, sau măcar apropiate de credinţele majorităţii.
Sunt oare cazuri în care credinţa este acceptabilă ? Dacă "credinţa" este "o convingere fermă, menţinută în absenţa, sau în ciuda dovezilor", da, există anumite situaţii extreme, anumite cazuri izolate, în care credinţa poate fi considerată ca ceva util. De pildă, în cazul efectului Placebo. Dar, evident, o utilitate a credinţei într-un caz izolat nu este un motiv justificat pentru a înlocui toate tratamentele funcţionale cu zahăr şi apă. Un alt caz unde se pretinde o utilitate a credinţei este în a oferi un ghid moral pentru "omul de rând". Aceasta este o viziune arogantă a unor persoane care realizează că ei au un sistem moral intern şi nu au nevoie de vreo carte sfântă, i dar neagă moralitatea internă a altora, acceptând pretenţia religiei că aceasta ar fi sursa moralităţii. Dar astfel, bazându-se pe o premiză falsă, acest argument poate fi respins. Marea majoritate a oamenilor nu au nevoie de ameninţarea divină pentru a diferenţia şi alege între bine şi rău, şi de fapt îşi fac alegerile după cum le dictează morala proprie, deseori exact pe dos faţă de presupusa morală dictată în cărţile sfinte.
Şi, în general, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, cum ar putea fi benefică o convingere care nu este conformă cu realitatea ? Cum ar putea ajuta o credinţă care face predicţii false ? Dimpotrivă, a accepta o singură idee doar pe baza credinţei deschide o fisură în simţul critic, permiţând altor şi altor credinţe nesusţinute să infecteze creierul.
Iar dacă respectiva credinţă mai are în codul memetic şi alte câteva instrucţiuni care, la fel, sunt acceptate fără simţ critic ca fiind parte a credinţei, aceasta devine o justificare pentru variate discriminari, pe baza sexului, rasei, orientării sexuale… şi, fireşte, a credinţei.
Sau credinţele respective pot fi convigeri care deformează profund simţul moral, permiţând victimei să se lase manevrată de diverse grupări de fundamentalişti şi extremişti, cu mesaje . Iar în ultimă instanţă, credinţa, în forma cea mai beningnă cu putinţă, este de fapt ceea ce permite existenţa acestor extremişti: după cum am văzut mai sus, singurul motiv pentru care asemenea persoane nu sunt văzute ca anomalie este tocmai faptul că aproximativ aceeaşi credinţă, mult atenuată, este împărtăşită de majoritate.
Pe scurt, o credinţă, oricât de benignă, este dăunătoare nu (doar) prin mesaj, nu (doar) prin efecte, ci prin însăşi natura ei, prin faptul că necesită acceptarea unei afirmaţii fără dovezi.

NB: dacă argumentaţia şi motivele vi se par insuficiente, sau neconvingătoare, şi în continuare consideraţi că "Fiecare om are dreptul să creadă ce vrea !", atunci convingerea mea că "toate credinţele sunt đăunătoare, şi că trebuie să lupt împotriva lor" este nejustificată, adică tot o credinţă… dar, după principiul pe care-l susţineţi, este dreptul meu să o cred, şi să acţionez în consecinţă… deci, criticându-mă, vă contraziceţi propriul principiu.