Micile ferestre.

sau: "De ce să cauţi prin cotloane când piatra e pe masă"

M-am trezit obosită. Îmi sună ceasul. Am promis că mă trezesc şi fac gimnastică. Am minţit. Opresct alarma. Întinsă în pat, mă simt deja vinovată. Lenevesc.

Telefonul. Vocea lui Vi. Aţipesc la loc. Telefonul. Aceeasi voce. Curând sunt pe centru, cu un frappe cu paie colorate în faţa ochilor. Vorbim. Despre ei. Despre Ei. Despre frumos. Despre frică.

"Salut." Clatite, papanaşi şi planuri. În engleză. Şi frappe. Sunt pe drum spre Muzeul Satului, cu haltă la Zoo.

De ce mergem la Zoo? Vrem să ştim despre animale? Putem afla de pe internet. Dar pe internet nu le putem chema să se uite la noi. Cuşti. Exponate. Nu ştiam că babuinii seamăna aşa de mult cu oamenii. De asemenea nu ştiam că le place să urineze de la 3m înălţime. Cats rock!

Podelele de lemn scaţâie sonor. Pocnesc. Troznesc. Tuşesc. Ferestrele sunt mici. Mici, din câte 4 ochiuri. Cei care au locuit în această casa au privit lumea prin crucea ferestrei, în fiecare zi. Au pândit mândrul sau mândra. Au urmărit botezuri şi înmormântări. Acum noi privim înăuntru. Laiţa. Straiele. Pledurile. Cuptiorul. Privim pe geam, un pic vinovaţi şi un pic entuziasmaţi. E un act de voieurism. De grindă e agăţat un leagăn pentru un prunc. Oare unde va fi acum? Oare e bătrân? Oare a murit? Mă strecor în fiecare cotlon în care mi se permite, parcă aş căuta ceva. Caut ceva. Pe cineva care să strige: "Calcaţi doar pe partea carosabilă a sufletului meu! Barbarilor!" Dar nimeni nu zice nimic. Simt nevoia să mă explic. Ştiinţific. Între timp mă uit înăuntru prin crucea ferestrei, în sensul invers. Scaunele vorbitoare nu sunt pereche. Nu e Feng Shui.

"Am zărit lumină pe pământ......"

"Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Sănatoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?"
M-a prins dimineaţa. Ca într-o poezie siropoasă, am un tei în faţa geamului. E fără soţ. E doar el. Doar el şi lumina difuză a dimineţii. "La luz usada deja polvo de mariposa entre los dedos." Nu. Asta se referă la seară. Dar tot aceeaşi consistenţă prăfoasă.
Poate o piatră să fie tei? Să legene prigorile dimineaţa? Să aibă rădăcini?
Poate un tei să fie piatră? Să fie şlefuit? (Da, poate să fie pietrificat şi numit generic "Agată".)
Dar poate o piatră să fie pasăre? Să îşi cânte trilul chiar şi când plouă? Mie dimineaţa nu îmi arde de cântat. Dimineaţa îmi arde să mă tolănesc şi să ma bucur de lumină. În linişte.

Ce face o piatră?

Stă?
Se rostogoleşte?
Se încălzeşte la soare?
O piatră este.
Devine munte, albie de râu, temelie de casă, operă de artă în muzeu, topor preistoric, armă, instrument de pedeapsă....sau bijuterie.
Îţi dai seama că a trecut timpul peste tine atunci când Gramatica Limbii Române s-a schimbat de 2 ori in timpul vieţii tale şi nu mai eşti sigur dacă se scrie "nici o" sau "nicio". Îţi dai seama că acelaşi timp a trecut un pic altfel decât credeai acum 10 ani atunci când colegii de liceu încep să îţi vorbească despre nunţi şi botezuri. Ale lor. Iar tu vrei să vorbeşti despre artă. Despre frumos. Despre minunile firii. Ca acum 5 ani.
Ce devine piatra asta? Piatra asta care sunt? Un munte? O casă? O piatră de moara?
Uneori sper ca piatra care sunt să îşi ia locul undeva în istorie. Ca operă de artă. Ca piesă preţioasă într-o colecţie de bijuterii. Iată-mă şi în seara asta, aşezată între sidefurile si pietrele mele preţioase, exersând confesiunea.