Presupoziţionalismul

      O variantă a argumentului din moralitate, argumentul transcendent pare să revină în vogă printre apologiştii creştini, doar că de această dată a înlocuit „moralitatea” cu „cunoaşterea”, mai precis „cunoaşterea absolută”:

Dacă nu există dumnezeu, cunoaşterea nu este posibilă
Cunoaşterea este posibilă.
Aşadar, dumnezeu există.

Într-o formă mai agresivă,

Cunoaşterea şi raţionarea nu sunt posibile decât prin dumnezeu.
Cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile.
Aşadar, dumnezeu există.

      Astfel, orice discuţie raţională pe marginea argumentului este folosită de apologişti ca o armă cu care să contracareze: „Dacă foloseşti raţiunea, atunci admiţi că dumnezeu există, întrucât în absenţa lui raţionarea n-ar fi posibilă !”
      Un al doilea element al strategiei pe care o desfăşoară apologiştii care folosesc acest argument este un atac permanent asupra certitudinii oponentului, prin multiple interogări asupra certitudinii pentru fiecare afirmaţie, şi pentru fiecare răspuns. Cu alte cuvinte, oponentul argumentului e adus în poziţia de-a admite, onest, că nu deţine certitudinea absolută pentru convingerile sale, ceea ce oferă apologistului ocazia să proclame mândru că el deţine cunoaştere absolută, prin revelaţie divină.
      Şi aici discuţia se încheie: apologistul ştie cu 100% siguranţă ceea ce afirmă, în timp ce oponentul său a recunoscut că nu este sigur de nimic ( adică că „nu ştie nimic” ), nici măcar dacă eventualele obiecţii ce le-ar putea avea sunt sau nu valide.
      Sau nu.
      Nu e o dezbatere serioasă cea în care una din părţi doar proclamă că are dreptate, iar argumentul propriu-zis conţine mai multe erori - raţionament circular, pledoarie specială, apeluri la ignoranţă - doar că, în acest caz, tactica apologistului este să respingă contraargumentele care-i sunt aduse, sub motiv că dacă foloseşti raţionamente nu faci altceva decât să demonstrezi că eu am dreptate !.
      O metodă eficientă de combatere a acestui tip de argument este „oglindirea”, întoarcerea afirmaţiilor, dar cu creditarea altei entităţi similare, de pildă FSM: este FSM cel ce reprezintă baza raţiunii. Orice raţionament ar folosi apologistul nu face decât să demonstreze existenţa lui FSM. Certitudinea revelaţiei divine este doar o credinţă falsă a apologistului, asta o ştie oponentul lui cu certitudine: FSM i-a revelat-o personal !
      Această strategie poate arăta cât de lipsit de substanţă e argumentul iniţial: în absenţa oricărei dovezi care să indice într-o direcţie sau alta, orice entitate, zeu sau concept fantasmagoric poate fi declarat ca fiind sursa cunoaşterii şi a raţiunii; în absenţa oricărei dovezi, oricine poate pretinde revelaţie divină de la entitatea respectivă, revelaţie care să-i confere 100% siguranţă pentru o afirmaţie sau alta… dar în absenţa oricărei dovezi, toate acestea reprezintă doar aserţiuni goale.

      Pentru o demontare mai serioasă a argumentului, e necesară o abordare foarte atentă a răspunsurilor oferite.
      Un element care necesită atenţie este falsa dihotomie care este deseori strecurată. Nu există doar două valori posibile pentru o convingere, „certitudine absolută” sau „incertitudine totală”; dacă nu ştii ceva cu 100% siguranţă nu înseamnă că nu ai nici cea mai vagă idee în privinţa unei anumite întrebări. În această poziţie va încerca apologistul să îşi împingă oponentul, dar evident există şi alte nivele. Cel la care se operează în majoritatea domeniilor este „certitudinea dincolo de orice îndoială rezonabilă”, care nu doar că oferă un cadru coerent în care să putem opera şi lua decizii, dar acceptă şi permite corectarea eventualelor erori. Într-adevăr, nu putem şti că nu trăim într-un univers simulat, ca în filmul „Matrix”, pentru că scenariul respectiv este, cel puţin teoretic, non-falsifiabil. Dar faptul că nu putem demonstra că ceva este fals nu înseamnă că este automat adevărat, sau măcar posibil. Este de datoria celui ce încearcă să propună scenariul să îl şi demonstreze, iar dacă nu o face, Briciul lui Occam este o justificare suficientă pentru a respinge solipsismul, Lumea-de-tip-Matrix, „realitatea de dincolo de realitate” sau alte scenarii similare. Cât timp realitatea percepută pare a fi unica „realitate reală”, speculaţiile despre ce-ar putea fi nu-şi au rostul.
      De aici, trebuie să investigăm cum s-a determinat că cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile doar prin dumnezeu. Asta presupune că e necesar să pornim de la presupoziţia că dumnezeu există, sau mai precis că dumnezeul X (cel în favoarea căruia se prezintă argumentul ) există. De altfel, de aici provine numele tipului de argumentaţie: „presupoziţional”, din englezescul "presuppositional", este o şcoală de gândire creştină care declară că dumnezeul biblic şi adevărul revelat în scriptură sunt obligatorii ca presupoziţie pentru orice gând raţional. Dar, evident, acesta este doar un raţionament circular: o dată ce zeul este introdus printre premize, va apărea şi-n concluzie. Iar justificarea pentru a introduce zeul biblic printre premize este… un verset din biblie !
      Următorul punct de interes este cum se poate demonstra că nu există vreo altă metodă de a cunoaşte ceva decât exclusiv prin revelaţie de la o entitate omniscientă. Eric Hovind, fiul lui Kent Hovind, a apelat la această tactică în mai multe dezbateri, atacându-şi adversarii cu întrebări privind posibilitatea ca ei să se înşele în privinţa a tot ceea ce cred că cunosc, ca apoi să declare triumfător că el nu se înşeală, că unica sursă posibilă de cunoaştere este de-a primi cunoaşterea de la cineva omniscient. Evident, nu a demonstrat că nici o altă sursă nu poate exista, şi nici nu a precizat dacă el s-ar putea înşela, măcar în această privinţă. Deşi, probabil, dacă ar fi fost întrebat, ar fi spus că omniscientul i-a oferit certitudine… dar aici se poate întoarce roata întrebărilor: „eşti sigur ? eşti sigur că eşti sigur ? eşti sigur că…”, şi s-ar putea insista pentru a afla exact în privinţa a cât de multe informaţii i-au fost revelate, şi câte nivele de siguranţă deţine de la omniscient.
      Pentru că aici e o altă problemă: minţile umane sunt limitate. Ar trebui demonstrat şi că un creier uman poate cunoaşte cu 100% certitudine o informaţie, fie ea şi revelată divin, în condiţiile în care toate informaţiile cu care operează creierul în mod normal îi parvin prin simţuri imperfecte, care pot fi înşelate cu uşurinţă. Unicul lucru de care o persoană poate fi sigură este propria existenţă (iată un lucru de care cineva poate fi 100% sigur !), dar acest lucru este axiomatic. În rest, orice altă convingere, oricât de fermă, poate fi o iluzie, poate fi ceva ce persoana respectivă crede că ştie cu 100% certitudine dar totuşi să se-nşele, poate fi o convingere care i-a fost introdusă în creier de computerul care operează Matrix-ul.
      Oponentul a admis de la bun început că s-ar putea înşela, în timp ce apologistul presupozitionalist a pornit de pe o pretinsă poziţie de certitudine absolută, dar iată că acum apologistul se găseşte în neplăcuta postură de-a trebui să justifice certitudinea pe care-o are, şi să explice de ce el n-ar putea fi victima unei alte entităţi care se prezintă ca fiind omniscientă deşi nu este, şi-i relevă lucruri eronate împreună cu asigurarea că sunt adevărate. În ultimă instanţă, să explice de ce el n-ar putea fi victima Matrix-ului.
      Iar dacă s-a ajuns aici, chiar mai dificil de justificat şi explicat ar fi motivul pentru care ipotetica entitate care se crede omniscientă şi care-i „şopteşte” lucruri nu ar fi, chiar ea, victima iluziei că e omniscientă sau a unei realităţi de tip Matrix !
      Având doar o iluzie a certitudinii, indus în eroare de o entitate malevolentă - fie ea un demon, un dumnezeu care „operează pe căi necunoscute” sau computerul care controlează realitatea Matrix, indus în eroare de o entitate care la rândul ei se înşeală, sau având adevărata revelaţie de la o entitate cu-adevărat omniscientă - în oricare din cazuri, rezultatul este acelaşi: apologistul este încredinţat că deţine certitudine absolută, dar fără nici o posibilitate de-a exclude vreuna din celelalte variante… decât chiar propria convingere că nu se-nşeală. Şi de pe această poziţie şubredă, pretinde de la oponent adevăruri absolute şi o certitudine 100% pe care apologistul însuşi nu reuşeşte să le prezinte, şi eşuează a se ridica la standardele pe care le-a stabilit ca fiind necesare pentru oponent. Simpla pretenţie că „revelaţia a oferit siguranţa respectivă” este, în cel mai bun caz, doar o dovadă anecdotică, ceva ce doar apologistul a experimentat, fără a putea deosebi între cunoaşterea absolută şi iluzia cunoaşterii absolute, pentru că nu poate fi verificat; iar în cel mai rău caz este doar un ipse dixit.
      Astfel, întregul argument este o formulare foarte bombastică pentru infantilul „eu am dreptate pentru că aşa zic eu, şi orice-ai zice tu nu mai contează”.
      În perspectiva presupoziţionalistă, toate eforturile autentice depuse pentru a încerca să înţelegem Universul nu valorează nimic; toată cunoaşterea pe care am acumulat-o până azi nu are nici o valoare; rezultatele concrete pe care le-am obţinut sunt complet irelevante. Ni se spune că trebuie să abandonăm tot ceea ce ne face oameni, şi asta doar pentru ca asemenea apologişti să poată pretinde, cu aroganţă, superioritatea absolută cunoaşterii.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat

Culte şi secte

       Pentru început, să aruncăm o scurtă privire asupra a două culte. Două culte relativ noi pe scenă, şi atât de excentrice, încât fac pe aproape oricine, oricât de credul şi dispus să accepte pretenţii exagerat de ridicole, să facă un pas în spate şi să-şi exprime neîncrederea când e prezentat pentru prima dată cu ele: chiar şi pentru el, e prea exagerat !
      Să începem cu religia mai veche, mormonismul. Înfiinţată de un oarecare Joseph Smith, religia mormonă are drept carte sfântă o carte dictată de acesta, pe măsură ce Joseph Smith pretindea că descifrează nişte tăbliţe de aur pe care le-a găsit în urma unei revelaţii. Iar istoria descrisă pe acele plăcuţe implică mutarea unui trib de israeliţi pe continentul american, precum şi o vizită a lui Isus, după înviere, la aceşti colonişti din America. Da, conform mormonilor, după ce a înviat, Isus a făcut un popas în America, la evreii de acolo. Printre alte performanţe, Isus a fost şi cel care a descoperit America !
      Nu cred că mai trebuie menţionat că nimeni altcineva în afară de Joseph Smith nu a văzut plăcuţele respective, pentru că după ce traducerea s-a încheiat, ele au fost luate de un înger. Sau cel puţin aşa a spus Joseph Smith. Sau că, după ce Joseph a dictat un capitol „de pe plăcuţe”, cel care le transcria a pierdut ( sau, conform altor surse, a ascuns, la sfatul nevestei sale ) 116 pagini din manuscris; dacă ar fi avut o sursă scrisă de pe care să recitească, Joseph Smith ar fi putut dicta din nou pasajul respectiv, identic cu ceea ce dictase înainte. Însă se pare că pierderea acelor pagini l-a mâniat pe dumnezeu suficient de mult încât să-i interzică lui Joseph să re-traducă, astfel că, în „Cartea lui Mormon”, Cartea lui Lehi nu mai este tradusă, şi în schimb apare un rezumat luat din Cartea lui Nephi.
      Şi mai interesant este că mormonii ştiu despre această întâmplare. În loc să tragă concluzia logică evidentă, că Joseph Smith dicta „din burtă”, că nu a putut să mai dicteze încă o dată 116 pagini inventate, şi a găsit o scuză pentru a nu o face, ei consideră cumva că toată povestea demonstrează… incompetenţa celui ce nota, care, fără a realiza sfinţenia manuscrisului, a permis pierderea paginilor, şi astfel mânia divină şi imposibilitatea de-a reface cele 116 pagini sunt, cumva, justificate.

      Un alt cult, poate chiar mai ciudat, este cel al Bisericii Scientologice. Scientologia, descrisă de L. Ron Hubbard, un scriitor de SF, care, aparent, a declarat la un moment dat că „Nu te îmbogăţeşti scriind literatură ştiinţifico-fantastică; dacă vrei să te-mbogăţeşti, întemeiază o religie.”
      Conform doctrinei scientologice, galaxia este condusă de Lordul Xenu, un dictator cosmic; acesta a decis la un moment dat să reducă populaţia galactică, drept pentru care a criogenizat nenumărate fiinţe de pe diverse planete, le-a încărcat în nave cosmice, şi le-a deşertat în vulcanii de pe Terra. Apoi a „cules” sufletele celor morţi, le-a şters memoria într-o bază de pe Lună, şi le-a eliberat din nou pe Terra. Aceste suflete rătăcitoare, „thetani”, sunt cele ce parazitează creierele speciei umane, inducând ură, dorinţă de războaie, şi altele asemenea.
      Să recapitulăm: un autor de SF, care recomanda iniţierea unei religii pentru a te-mbogăţi, a iniţiat o religie care pare o aventură SF proastă.
      În cazul scientologiei, adepţii află „secretele” despre Xenu şi originea thetanilor mult după intrarea în cult, după ce avansează în ierarhia cultului suficient de mult, adică ajung suficient de dependenţi de cult, după ce au investit atât de mult, atât financiar cât şi emoţional, încât simpla investiţie realizată până atunci e suficientă pentru a-i menţine în cult.
      Mormonii, ca şi martorii lui Iehova, sunt „vânători activi”, trimiţând misionari din uşă-n uşă, şi abordând oamenii pe stradă, în timp ce scientologii preferă tactica „ambuscadei”, deschizând standuri unde oferă oamenilor un „test” gratuit; testul în sine constă în montarea unor electrozi pe piele, şi măsurarea rezistivităţii electrice a acesteia - un test fără nici o valoare în sine; dar rezultatele sunt interpretate cu totul altfel de operator: pe display se afişează „numărul de thetani” care-l parazitează pe cel ce face testul; urmează o explicaţie lungă şi amănunţită, pentru a lămuri bietul neştiutor despre pericolele aduse de aceşti thetani; şi nu e deloc greu să le descrii „exact”: problemele de la servici, faptul că lucrează prea mult şi nu câştigă destul, problemele din relaţia sentimentală, chiar şi neînţelegerile pe care le are cu rudele, toate eşecurile şi problemele din viaţă se datorează lor; cu alte cuvinte, un răspuns de tip Forer, aparent specific, dar care se aplică marii majorităţi a oamenilor. Ah, dacă vrea să scape de probleme, dacă vrea să scape de aceşti thetani ( sau doar să afle ce-s ăia )… asta nu mai e gratis. Testul a fost gratis, dar rezolvarea vine doar prin aderarea la cult, după clasica metodă „crează o problemă pe care s-o rezolvi, şi succesul va fi al tău !”.

      Privind în mod obiectiv, nici un om care mai are un rest de raţiune nu ar lua în serios nici mormonismul, nici scientologia, nici nenumăratele alte variante, care mai de care mai extravagante, ale „Adevărului Adevărat” pe care-l propun cultele. Însă pe de altă parte, marea majoritate a celor ce aderă la un cult fără să fi fost îndoctrinaţi de mici nu suferă de boli psihice.
      Şi atunci, cum se explică că oameni normali şi raţionali ajung să creadă în scorneli grosolane, precum basmele lui Joseph Smith, lordul Xenu, „profeţiile” lui Ellen G. White, întemeietoarea cultului adventist ), sau altele ?
      Trebuie făcută o precizare: la fel cum în ortodoxie există fanatici devotaţi şi există persoane care se declară ortodoxe doar pentru că au fost botezate la naştere, dar nici măcar nu cred în zei, şi în cadrul cultelor există un întreg gradient de credinţe - de la persoane care s-au născut din părinţi care aparţineau de acel cult şi au fost îndoctrinate de mici la persoane care chiar s-au lăsat convinse de argumentele misionarilor şi consideră că doctrina cultului reflectă realitatea, de la persoane care au aderat la cult şi i se dedică cu toată convingerea din motive emoţionale la persoane care au fost aduse de vreun frate, de iubit sau de vreun coleg, dar nu iau foarte-n serios credinţa, şi până la persoane care continuă să meargă la biserică deşi nu cred nici o boabă din doctrina cultului, din obişnuinţă, pentru a-şi păstra prietenii, pentru a nu-şi mâhni mătuşa, sau din pură plictiseală.
      Însă, pentru a-şi spori numărul de membri, cultele nu se bazează doar pe îndoctrinarea realizată de părinţii deja aflaţi în cult, ci se străduiesc să recruteze noi membri. Există o categorie anume vizată de misionari, şi nu e vorba de persoanele care să fie suficient de naive încât să se lase convinse de revelaţiile lui Joseph Smith sau ale lui Ron Hubbard.
      Să vedem ce ne spun cultiştii cei mai convinşi:

„Acum câţiva ani Dumnezeu m-a trecut prin foc… am început să-l caut… am căzut pe genunchi, era prima oară în viaţa mea când eu plângeam, plângeam şi mă rugam…"
„L-am găsit pe Dumnezeu în momentul cel mai dificil al vieţii mele !”
„Nici eu nu credeam, dar mi s-a arătat când aveam cea mai multă nevoie.”
„Viaţa îmi era pustie, nu ştiam de ce, dar apoi l-am găsit pe Dumnezeu.”,

şi citatele pot continua.
      Acelaşi leitmotiv: persoana a trecut printr-o perioadă dificilă, cu multe greutăţi, când a intrat în acel cult. Altfel spus, o persoană aderă la cultul ai cărei reprezentanţi o abordează într-un moment în care persoana ( sau mai bine zis victima ) trece printr-un moment dur, este greu încercată din punct de vedere emoţional, şi este vulnerabilă la „arma secretă” a acestor culte. Iar această armă este empatia.
      Din păcate, mulţi oameni au un nivel de socializare foarte redus, or, una din necesităţile fiinţei umane este socializarea; iar cultele oferă belşug de empatie, mai ales faţă de novicii care vin pentru prima dată.
      Mai ales pentru cineva care a „ţinut post”, care nu a avut parte foarte des de deschidere emoţională, efectul este copleşitor: toată lumea te salută zâmbind, toţi se îngesuie să te bată pe umăr, vor să ştie cum o mai duci, sunt ( sau par ) sincer interesaţi de binele tău, îţi oferă un umăr pe care să plângi, şi în general sunt gata-gata să sară să te-ajute, indiferent de problema pe care ai avea-o.
      Nu „adevărurile” pe care le recită pastorul de la amvon, nici revelaţiile extraordinare din cartea sfântă nu sunt cele care conving oamenii să adere la cultul respectiv, ci atitudinea celorlalţi enoriaşi. Victima se alătură cultului în principal pentru că, poate pentru prima dată în viaţă, se simte nu doar acceptată, ci de-a dreptul bine-venită într-un grup care pare a avea ca primă prioritate exact persoana nou-venită în grup.
      Doctrina şi ideile vehiculate în cadrul cultului, de la identificarea adevăratului zeu la poziţia faţă de ştiinţă, de la natura lui Isus ( când e cazul ) la trinitate, îngeri sau orice altceva - toate acestea vin mult mai târziu. Niciodată un nou-venit nu este întâmpinat cu o listă de puncte, „dumnezeu e sub formă de trinitate, Universul are 6000 ani, iar glosolalia este o modalitate de a comunica cu divinitatea”. Nu, despre toate detaliile acestea, despre convingerile pe care trebuie să le aibă, noul membru află mult după ce a intrat în cult, după ce se integrează în comunitate, după ce, la îndemnul întregii biserici, se îndepărtează de toate persoanele apropiate care nu sunt afiliate cultului ( „din lume”, cum le spun unele culte, tocmai pentru a sublinia această separaţie, „noi VS ei” ). Mai târziu, cu punţile tăiate, fără a mai avea pe nimeni altcineva la care să poată apela, aderentul va avea de ales între a rămâne în cult sau să renunţe la toate cunoştinţele, la toate legăturile sociale, şi să-şi reconstruiască de la zero întregul cerc de cunoştinţe ( de altfel, unul dintre sfaturile adresate celor ce doresc să evadeze dintr-un cult este să-şi facă prieteni non-cultişti înainte de a părăsi biserica ). Iar dacă o întreagă familie este în cult, iar un membru abandonează, familia rămasă este încurajată să rupă toate legăturile cu „dezertorul”.
      Atunci când ajung să afle toate prevederile din doctrina cultului, majoritatea sunt deja dependenţi de cult, de ceilalţi membri. De acum, nu mai contează ce anume le spun bunul-simţ, logica şi cunoştinţele proprii; încă o dată, simpla investiţie de timp, bani, şi mai ales emoţională este suficient de mare pentru ca victima să accepte orice i se spune şi chiar să adopte ca fiind opinie proprie ceea ce raţiunea i-ar spune că e absurd. După cum s-a demonstrat deja, dacă mai mulţi oameni numesc scurtul lung, sau albul negru, cel ce vede mai bine se va alinia totuşi orbeşte la convingerile exprimate ale majorităţii doar pentru a nu ieşi în evidenţă. Dacă cineva e dispus să declare că linia evident mai scurtă ar fi de fapt mai lungă decât cealaltă, şi asta doar pentru că câţiva străini au spus aşa, e uşor de imaginat la ce compromisuri cu propria conştiinţă va ajunge cineva pentru a se alinia la standard atunci când cei ce-i spun absurdităţi sunt prietenii, „fraţii” săi. Şi astfel, în cadrul cultului, fiecare dintre membri devine o „cârjă” şi totodată un poliţist pentru toţi ceilalţi.
      Astfel, pentru cei mai mulţi membri ai cultului, biserica nu este doar locul unde trebuie să meargă o dată pe an, ci este elementul central al existenţei lor. Iar părăsirea cultului este foarte dificilă, implicând nu doar o schimbare de opinie, ci şi abandonarea unor elemente esenţiale şi reconstruirea întregii vieţi. Pentru cei mai mulţi cultişti, costul este atât de mare, încât este mai simplu să îşi suprime îndoielile şi să se autoconvingă că merg pe drumul corect.