Presupoziţionalismul

      O variantă a argumentului din moralitate, argumentul transcendent pare să revină în vogă printre apologiştii creştini, doar că de această dată a înlocuit „moralitatea” cu „cunoaşterea”, mai precis „cunoaşterea absolută”:

Dacă nu există dumnezeu, cunoaşterea nu este posibilă
Cunoaşterea este posibilă.
Aşadar, dumnezeu există.

Într-o formă mai agresivă,

Cunoaşterea şi raţionarea nu sunt posibile decât prin dumnezeu.
Cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile.
Aşadar, dumnezeu există.

      Astfel, orice discuţie raţională pe marginea argumentului este folosită de apologişti ca o armă cu care să contracareze: „Dacă foloseşti raţiunea, atunci admiţi că dumnezeu există, întrucât în absenţa lui raţionarea n-ar fi posibilă !”
      Un al doilea element al strategiei pe care o desfăşoară apologiştii care folosesc acest argument este un atac permanent asupra certitudinii oponentului, prin multiple interogări asupra certitudinii pentru fiecare afirmaţie, şi pentru fiecare răspuns. Cu alte cuvinte, oponentul argumentului e adus în poziţia de-a admite, onest, că nu deţine certitudinea absolută pentru convingerile sale, ceea ce oferă apologistului ocazia să proclame mândru că el deţine cunoaştere absolută, prin revelaţie divină.
      Şi aici discuţia se încheie: apologistul ştie cu 100% siguranţă ceea ce afirmă, în timp ce oponentul său a recunoscut că nu este sigur de nimic ( adică că „nu ştie nimic” ), nici măcar dacă eventualele obiecţii ce le-ar putea avea sunt sau nu valide.
      Sau nu.
      Nu e o dezbatere serioasă cea în care una din părţi doar proclamă că are dreptate, iar argumentul propriu-zis conţine mai multe erori - raţionament circular, pledoarie specială, apeluri la ignoranţă - doar că, în acest caz, tactica apologistului este să respingă contraargumentele care-i sunt aduse, sub motiv că dacă foloseşti raţionamente nu faci altceva decât să demonstrezi că eu am dreptate !.
      O metodă eficientă de combatere a acestui tip de argument este „oglindirea”, întoarcerea afirmaţiilor, dar cu creditarea altei entităţi similare, de pildă FSM: este FSM cel ce reprezintă baza raţiunii. Orice raţionament ar folosi apologistul nu face decât să demonstreze existenţa lui FSM. Certitudinea revelaţiei divine este doar o credinţă falsă a apologistului, asta o ştie oponentul lui cu certitudine: FSM i-a revelat-o personal !
      Această strategie poate arăta cât de lipsit de substanţă e argumentul iniţial: în absenţa oricărei dovezi care să indice într-o direcţie sau alta, orice entitate, zeu sau concept fantasmagoric poate fi declarat ca fiind sursa cunoaşterii şi a raţiunii; în absenţa oricărei dovezi, oricine poate pretinde revelaţie divină de la entitatea respectivă, revelaţie care să-i confere 100% siguranţă pentru o afirmaţie sau alta… dar în absenţa oricărei dovezi, toate acestea reprezintă doar aserţiuni goale.

      Pentru o demontare mai serioasă a argumentului, e necesară o abordare foarte atentă a răspunsurilor oferite.
      Un element care necesită atenţie este falsa dihotomie care este deseori strecurată. Nu există doar două valori posibile pentru o convingere, „certitudine absolută” sau „incertitudine totală”; dacă nu ştii ceva cu 100% siguranţă nu înseamnă că nu ai nici cea mai vagă idee în privinţa unei anumite întrebări. În această poziţie va încerca apologistul să îşi împingă oponentul, dar evident există şi alte nivele. Cel la care se operează în majoritatea domeniilor este „certitudinea dincolo de orice îndoială rezonabilă”, care nu doar că oferă un cadru coerent în care să putem opera şi lua decizii, dar acceptă şi permite corectarea eventualelor erori. Într-adevăr, nu putem şti că nu trăim într-un univers simulat, ca în filmul „Matrix”, pentru că scenariul respectiv este, cel puţin teoretic, non-falsifiabil. Dar faptul că nu putem demonstra că ceva este fals nu înseamnă că este automat adevărat, sau măcar posibil. Este de datoria celui ce încearcă să propună scenariul să îl şi demonstreze, iar dacă nu o face, Briciul lui Occam este o justificare suficientă pentru a respinge solipsismul, Lumea-de-tip-Matrix, „realitatea de dincolo de realitate” sau alte scenarii similare. Cât timp realitatea percepută pare a fi unica „realitate reală”, speculaţiile despre ce-ar putea fi nu-şi au rostul.
      De aici, trebuie să investigăm cum s-a determinat că cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile doar prin dumnezeu. Asta presupune că e necesar să pornim de la presupoziţia că dumnezeu există, sau mai precis că dumnezeul X (cel în favoarea căruia se prezintă argumentul ) există. De altfel, de aici provine numele tipului de argumentaţie: „presupoziţional”, din englezescul "presuppositional", este o şcoală de gândire creştină care declară că dumnezeul biblic şi adevărul revelat în scriptură sunt obligatorii ca presupoziţie pentru orice gând raţional. Dar, evident, acesta este doar un raţionament circular: o dată ce zeul este introdus printre premize, va apărea şi-n concluzie. Iar justificarea pentru a introduce zeul biblic printre premize este… un verset din biblie !
      Următorul punct de interes este cum se poate demonstra că nu există vreo altă metodă de a cunoaşte ceva decât exclusiv prin revelaţie de la o entitate omniscientă. Eric Hovind, fiul lui Kent Hovind, a apelat la această tactică în mai multe dezbateri, atacându-şi adversarii cu întrebări privind posibilitatea ca ei să se înşele în privinţa a tot ceea ce cred că cunosc, ca apoi să declare triumfător că el nu se înşeală, că unica sursă posibilă de cunoaştere este de-a primi cunoaşterea de la cineva omniscient. Evident, nu a demonstrat că nici o altă sursă nu poate exista, şi nici nu a precizat dacă el s-ar putea înşela, măcar în această privinţă. Deşi, probabil, dacă ar fi fost întrebat, ar fi spus că omniscientul i-a oferit certitudine… dar aici se poate întoarce roata întrebărilor: „eşti sigur ? eşti sigur că eşti sigur ? eşti sigur că…”, şi s-ar putea insista pentru a afla exact în privinţa a cât de multe informaţii i-au fost revelate, şi câte nivele de siguranţă deţine de la omniscient.
      Pentru că aici e o altă problemă: minţile umane sunt limitate. Ar trebui demonstrat şi că un creier uman poate cunoaşte cu 100% certitudine o informaţie, fie ea şi revelată divin, în condiţiile în care toate informaţiile cu care operează creierul în mod normal îi parvin prin simţuri imperfecte, care pot fi înşelate cu uşurinţă. Unicul lucru de care o persoană poate fi sigură este propria existenţă (iată un lucru de care cineva poate fi 100% sigur !), dar acest lucru este axiomatic. În rest, orice altă convingere, oricât de fermă, poate fi o iluzie, poate fi ceva ce persoana respectivă crede că ştie cu 100% certitudine dar totuşi să se-nşele, poate fi o convingere care i-a fost introdusă în creier de computerul care operează Matrix-ul.
      Oponentul a admis de la bun început că s-ar putea înşela, în timp ce apologistul presupozitionalist a pornit de pe o pretinsă poziţie de certitudine absolută, dar iată că acum apologistul se găseşte în neplăcuta postură de-a trebui să justifice certitudinea pe care-o are, şi să explice de ce el n-ar putea fi victima unei alte entităţi care se prezintă ca fiind omniscientă deşi nu este, şi-i relevă lucruri eronate împreună cu asigurarea că sunt adevărate. În ultimă instanţă, să explice de ce el n-ar putea fi victima Matrix-ului.
      Iar dacă s-a ajuns aici, chiar mai dificil de justificat şi explicat ar fi motivul pentru care ipotetica entitate care se crede omniscientă şi care-i „şopteşte” lucruri nu ar fi, chiar ea, victima iluziei că e omniscientă sau a unei realităţi de tip Matrix !
      Având doar o iluzie a certitudinii, indus în eroare de o entitate malevolentă - fie ea un demon, un dumnezeu care „operează pe căi necunoscute” sau computerul care controlează realitatea Matrix, indus în eroare de o entitate care la rândul ei se înşeală, sau având adevărata revelaţie de la o entitate cu-adevărat omniscientă - în oricare din cazuri, rezultatul este acelaşi: apologistul este încredinţat că deţine certitudine absolută, dar fără nici o posibilitate de-a exclude vreuna din celelalte variante… decât chiar propria convingere că nu se-nşeală. Şi de pe această poziţie şubredă, pretinde de la oponent adevăruri absolute şi o certitudine 100% pe care apologistul însuşi nu reuşeşte să le prezinte, şi eşuează a se ridica la standardele pe care le-a stabilit ca fiind necesare pentru oponent. Simpla pretenţie că „revelaţia a oferit siguranţa respectivă” este, în cel mai bun caz, doar o dovadă anecdotică, ceva ce doar apologistul a experimentat, fără a putea deosebi între cunoaşterea absolută şi iluzia cunoaşterii absolute, pentru că nu poate fi verificat; iar în cel mai rău caz este doar un ipse dixit.
      Astfel, întregul argument este o formulare foarte bombastică pentru infantilul „eu am dreptate pentru că aşa zic eu, şi orice-ai zice tu nu mai contează”.
      În perspectiva presupoziţionalistă, toate eforturile autentice depuse pentru a încerca să înţelegem Universul nu valorează nimic; toată cunoaşterea pe care am acumulat-o până azi nu are nici o valoare; rezultatele concrete pe care le-am obţinut sunt complet irelevante. Ni se spune că trebuie să abandonăm tot ceea ce ne face oameni, şi asta doar pentru ca asemenea apologişti să poată pretinde, cu aroganţă, superioritatea absolută cunoaşterii.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat