Azi e sfârsitul lumii. Iar.

Am şi eu o întrebare:
De câte ori trebuie să îşi bată cineva joc de oamenii ăştia până să priceapă ce li se întâmplă?

Enjoy the stupid:

Intoleranţa

Toleranţă (lat.: tolerare = a suporta) este un termen social, etic şi religios aplicabil unei colectivităţi sau individ, care defineşte respectul libertăţii altuia, al modului său de gândire şi de comportare, precum şi al opiniilor sale de orice natură (politice, religioase etc.).

Am fost întrebată de numeroase (suficiente) ori de ce mă preocupă prostia, de ce postez articole despre extremism religios, înşelătorii, abuzuri. E timpul să mă confesez.
Sunt intolerantă.

Lista lucrurilor pe care nu le tolerez e lungă şi e încă în lucru. Pe zi ce trece devin din ce în ce mai puţin tolerantă la prostie, la minciună, la ridicolul sălbăticiei. Sunt intolerantă cu rasismul, cu bigotismul, cu ipocrizia, cu iraţiunea, cu misoginismul, misandria şi cu violenţa domestică sau nu. Am alergie la incultură, la indolenţă, la nesimţire, la corupţie şi la credulitate.

Ce este toleranţa? Poate doar un termen prost înţeles. Primul link deschis, (după prietena mea Wiki) a fost un "referate.ro", unde am găsit următoarea cugetare deosebit de adâncă:

Lipsa tolerantei este egoism iar egoismul este sursa tuturor relelor din lume.

Nu ca nu pot fi de-acord, dar, să fi fost elevul meu m-aş fi îngropat de ruşine. Obiceiul religios al anumitor triburi este să taie bucăţi din organele genitale ale copiilor cu un ciob, o piatră ascuţită sau o lamă. Uneori fetiţelor li se coase vaginul însăngerat ca să se vindece închis. Uneori complicaţiile la venirea ciclului le omoară. A interzice o asemenea practică e lipsă de toleranţă.
În anume societăţi patriarhale femeia este considerată subordonata bărbatului. El are voie să o bată pentru că "eh, aşa sunt bărbaţii", nu îi permite să iasă din casă decât îmbrăcată în cort şi dacă are chef să o ardă cu acid pe faţă pentru că s-a certat cu tata-socru e ceva normal. A interzice o asemenea practică e lipsă de toleranţă.
În alte societăţi patriarhale membrii societăţii sunt obligaţi să plătească taxe pentru a construi temple foarte costisitoare, de care se va folosi o minoritate deja bogată, în ciuda lipsei unui sistem de sănătate, cu şcoli căzând peste elevi şi cu o infrastructură aproape inexistentă. Cei care comentează sunt intoleranţi.
Intoleranţi sunt şi cei care spun că discriminarea pozitivă a unei minorităţi e discriminarea majorităţii.

Intoleranţii sunt toţi cei care refuză să îşi îngroape capul în pământul reavăn al indolenţei.

Din nou. De ce postez articole care vă strică ziua? De ce vă zgândăr cu idei neplăcute? De ce mă supradozez cu homeopate? De ce umplu internetul de mesaje antiteiste? De ce am grijă să vă anunţ de fiecare dată când nişte părinţi vegani îşi înfometează copilul până la moarte? Pentru că vă vreau intoleranţi. Vă vreau zbărliţi la cei care distrug lumea asta care oricum nu e în cea mai bună formă. Vreau să vă văd ridicând vocea în faţa lucrurilor intolerabile. Şi vă vreau informaţi. Pentru că un om care refuză să vadă lumea din jurul lui e ca un iepure cu vată în urechi dormind într-o pădure plină de vulpi: mai devreme sau mai târziu lucrurile pe care refuzi să le percepi vor veni să te muşte de gât.

Capabilă de înşelăciune

Intru în laborator, dându-mi jos şalul verde. Una dintre fete se uită la mine cu ochi mari: ea nu ar putea să poarte cerceii de sticlă de Murano orange-auriu şi perle. "Ce răbdare aveţi! Şi talent.....Eu nu aş putea.....Felicitări." Femeia  asta timidă, un pic cam grăsuţă, împărţită între familie şi un serviciu deosebit de dificil şi important mă priveşte cu admiraţie. De ce? În ochii ei îi trăiesc un vis pe care nu l-ar putea admite nici faţă de ea însăşi. Libertate, creativitate, dreptul de a alege. În ochii ei fac ceea ce ea nu ar putea, nu i s-ar permite, nu şi-ar permite. Mă invidiază,  dar exact cum invidiem un personaj de film. Fără ranchiună şi fără intenţia de a ne "urmări visul".
Partea proastă: nu e singura. Majoritatea celor care aud despre festivalele medievale, dormitul în cort, gătitul la cazan, făcutul de bijuuri şi dansul cu foc cad o clipă în melancolie. Mă întreabă unde lucrez şi îşi închipuie cât de boem trebuie să fie să pictezi mobilier."Oh, o artistă."
Le hrănesc ideile. De ce să le spun că lucrez de la 9 la 5.30 pe un salar, ca ei, că e o muncă solicitantă şi comună, că nu fac artă, ci lucru pe bandă, că în timpul liber fac lucruri care îmi plac prea puţin pentru că ele nu ar purta bijuteriile pe care mi-ar plăcea să le fac. Pentru că ele sunt nişte fete obişnuite. Sau măcar aşa se cred.


Şi eu sunt o fată obişnuită. Am două mâini, două picioare şi doi părinţi chimişti. Ce nu e obişnuit e că, în loc să vreau să mă integrez în societate, ţin neapărat să adaptez societatea la mine. Sau măcar să găsesc o societate unde să mă integrez fără să fie nevoie să îmi abandonez visele. E asta libertate? Nu, nu cred. E un grad de libertate mai mare decât al unei femei de vârsta mea cu familie, copii, chirie şi varice? Da. Mica mea înşelătorie? Îmi vând fărâma de libertate în plus ca pe un cer infinit, unde singura limită e forţa aripilor tale. Îmi vând ieşirile de weekend ca pe un stil de viaţă feeric. Îmi vând îndemânarea ca artă şi ideile trăznite ca "Haute Couture" Şi nu mă pot opri să nu mă întreb: fac advertising pentru cei din jur, pentru a le da iluzia că libertatea e accesibilă, sau pentru mine, pentru a mă convinge că o am?