Capabilă de înşelăciune

Intru în laborator, dându-mi jos şalul verde. Una dintre fete se uită la mine cu ochi mari: ea nu ar putea să poarte cerceii de sticlă de Murano orange-auriu şi perle. "Ce răbdare aveţi! Şi talent.....Eu nu aş putea.....Felicitări." Femeia  asta timidă, un pic cam grăsuţă, împărţită între familie şi un serviciu deosebit de dificil şi important mă priveşte cu admiraţie. De ce? În ochii ei îi trăiesc un vis pe care nu l-ar putea admite nici faţă de ea însăşi. Libertate, creativitate, dreptul de a alege. În ochii ei fac ceea ce ea nu ar putea, nu i s-ar permite, nu şi-ar permite. Mă invidiază,  dar exact cum invidiem un personaj de film. Fără ranchiună şi fără intenţia de a ne "urmări visul".
Partea proastă: nu e singura. Majoritatea celor care aud despre festivalele medievale, dormitul în cort, gătitul la cazan, făcutul de bijuuri şi dansul cu foc cad o clipă în melancolie. Mă întreabă unde lucrez şi îşi închipuie cât de boem trebuie să fie să pictezi mobilier."Oh, o artistă."
Le hrănesc ideile. De ce să le spun că lucrez de la 9 la 5.30 pe un salar, ca ei, că e o muncă solicitantă şi comună, că nu fac artă, ci lucru pe bandă, că în timpul liber fac lucruri care îmi plac prea puţin pentru că ele nu ar purta bijuteriile pe care mi-ar plăcea să le fac. Pentru că ele sunt nişte fete obişnuite. Sau măcar aşa se cred.


Şi eu sunt o fată obişnuită. Am două mâini, două picioare şi doi părinţi chimişti. Ce nu e obişnuit e că, în loc să vreau să mă integrez în societate, ţin neapărat să adaptez societatea la mine. Sau măcar să găsesc o societate unde să mă integrez fără să fie nevoie să îmi abandonez visele. E asta libertate? Nu, nu cred. E un grad de libertate mai mare decât al unei femei de vârsta mea cu familie, copii, chirie şi varice? Da. Mica mea înşelătorie? Îmi vând fărâma de libertate în plus ca pe un cer infinit, unde singura limită e forţa aripilor tale. Îmi vând ieşirile de weekend ca pe un stil de viaţă feeric. Îmi vând îndemânarea ca artă şi ideile trăznite ca "Haute Couture" Şi nu mă pot opri să nu mă întreb: fac advertising pentru cei din jur, pentru a le da iluzia că libertatea e accesibilă, sau pentru mine, pentru a mă convinge că o am?