Plini de păcate

“There is another form of temptation, even more fraught with danger. This is the disease of curiosity. ... It is this which drives us on to try to discover the secrets of nature, those secrets which are beyond our understanding, which can avail us nothing and which men should not wish to learn. ... In this immense forest, full of pitfalls and perils, I have drawn myself back, and pulled myself away from these thorns. In the midst of all these things which float unceasingly around me in everyday life, I am never surprised at any of them, and never captivated by my genuine desire to study them. ... I no longer dream of the stars.”

(Sf. Augustin ~ 400 îen.)






Cum arată viaţa unui om lipsit de curiozitate? Este el om sau rămâne la nivelul unui vierme inelat? Atunci când Augustin spunea asta păcătoşii nu descoperiseră încă săpunul, antibioticele ori măcar potcoava, un copil din zece supravieţuia să ajungă adult iar bătrân erai la 40 de ani. Dar descoperiseră principiul bolţii, agricultura, ţesutul şi olăritul, scrisul şi limbajul ce i-au permis sfântului să stea după cină în chilia lui, înfăşurat în pătură, şi să aştearnă pe un pergament stupizenia asta.


De ce ar spune Augustin şi alţii aşa ceva? Oare pentru că deja curiozitatea umană începuse să darâme unul câte unul stâlpii instabili pe care se susţinea credinţa? Pentru religie marii duşmani sunt doi: moralitatea şi cunoaşterea. Zeului imaginat îi e teamă de omul muritor şi slab ce a muşcat din fructul cunoaşterii binelui şi al răului, adică al moralităţii. Un om moral nu poate fi controlat. Un om moral nu va ucide popoare întregi la ordinull zeului, nu îşi va sacrifica fiul pe altarul credinţei în zeu, nu va maltrata pe cineva pentru păcatul de a nu fi asemeni cu el. Cât despre fructul curiozităţii, fructul foamei de cunoaştere, acesta nici nu a fost inclus în scrierile sălbaticilor deşertului.


A vrea să pătrunzi tainele universului era de neimaginat pentru crescătorii de capre. A trebuit ca unul ce a supravieţuit să fie adult poate datorită avansurilor culturale şi ştiinţifice ale antichităţii greceşti şi romane să tragă un semnal de alarmă: curioşii, iscoditorii, păcatoşii, ei îl alungă pe zeu în cele mai îndepărtate pete obscure ale necunoaşterii. Zeul atotputernic devine un "God of the Gaps", un dop de plută care maschează ce nu ştim încă. Mintea omului alungă încet încet nevoia de a avea un tătucă autoritar şi atotputernic: am explorat pădurile şi nu l-am găsit, am urcat pe munţii cei mai înalţi şi nu era acolo, am iscodit ce e dincolo de "tăria" cerului şi nu i-am văzut tronul, l-am căutat în imensitatea spaţiului şi în miezul atomului. Şi încă iscodim. Şi încă dărâmăm stâlpii şubrezi şi mâncaţi de timp ai dogmatismului pentru a fece loc pentru construcţia solidă a cunoaşterii.






Nosce te ipsum? Cum să te cunoşti pe tine altfel decât dinafară înăuntru? Mereu trebuie să comparăm ceea ce simţim sau percepem noi cu rigla realităţii. Mereu trebuie să fim capabili a înţelege că suntem supuşi greşelii, că realitatea este singurul reper infailibil. Nosce te ipsum. Cunoaşte-ti slăbiciunile, înţelege felul în care faci erori. Nosce te ipsum. Măsoară-te cu instrumentele de calcul are raţiunii.