"Oamenii ăștia nu merită să trăiască!"

Ieri, 22 septembrie, doi bărbați au decis să pună pe ei veste explozive, să meargă în fața unei biserici din orașul pakistanez Peshawar, să aștepte până când se termină slujba și oamenii ies din biserică și să se detoneze. Mai mult de o sută de oameni au fost răniți și 78 alții au murit, deoarece au îndrăznit să nu aibă aceeași religie cu cei doi indivizi.

Grupul militant TTP Jundullah, grup care e afiliat talibanilor, și-a asumat responsabilitatea, sau, în mintea lor bolnavă, "meritul" pentru această acțiune.

"Erau dușmanii Islamului, deci sunt țintele noastre." A spus purtătorul lor de cuvânt, Ahmed Marwat,  despre bărbații, femeile și copiii răniți și uciși astăzi, dar și despre cei care au scăpat teferi, dar nu pentru multă vreme:

"Vom continua atacurile asupra ne-musulmanilor de pe teritoriul pakistanez."

Nu este, în nici un caz prima sau ultima astfel de acțiune a extremiștilor musulmani suniți care își îndreaptă ura împotriva creștinilor, sufiților și șhiiților. În 2009, 40 de case și o biserică au fost incendiate de o mulțime de 1000 de musulmani în orașul Gojra, din provincia Punjab. Cel puțin șapte creștini au fost arși de vii. Alți șaptisprezece au fost uciși în cursul unui atac în  Bahawalpur în 2001.
Chiar acum, în Kenia, încă se mai caută victimele unei situatii cu luare de ostateci, condimentată cu grenade și arme de asalt și urmată, bineînțeles, de o detonare: până acum s-au recuperat 68 de cadavre și au fost salvați 178 de răniți.

Nu, nu cred ca musulmanii sunt toți niște sălbatici criminali și capabili de atrocități, cum nu cred nici că toți creștinii sunt niște creiere slabe și încuiate. Dar v-am mai spus în multiple ocazii că cei infectați cu acest virus memetic numit religie, fie ei chiar și oameni buni și inteligenți în orice alt domeniu, pot fi transformați de religie în niște bestii, cu sau fără voia lor. 

Avem oameni care  vor să își slujească zeul, care vor sa salveze lumea, care vor ce e mai bine pentru familia lor, dar care aleg să facă asta prin crime, atacuri, distrugeri și mutilări. Uneori, prin mutilarea propriilor copii, tăindu-le bucăți din organele genitale. Sau ucigându-și fiica sau nevasta cu pietre. Și privind lucrurile astea, am avut, inițial, reacția pe care o aveti mulți:

"Oamenii ăștia nu merită să trăiască!"

Mi se încrânceneaza carnea pe mine gândindu-mă câte crime monstruoase s-au comis și se comit încă în numele religiei, fie că această religie e una mistică, precum religiile abrahamice sau religiile antice, ori ori o religie de stat, cum sunt fascismul și comunismul. Desigur, sunt religii care reunesc aspectul statal si cel mistic, precum comedia din Koreea de Nord, unde președintele îsi păstreaza funcția și după moarte.
Nu e greu să mă îngrețoșeze Inchiziția, măcelărirea "ereticilor", progromurile, holocaustul și alte manifestări ale gândirii dogmatice sintetizată în "Noi avem dreptate și cine nu recunoaște asta trebuie sa moară" sau "cine nu e din tribul nostru trebuie distrus".

Nu e greu să ți se întunece privirea de furie, gândindu-te la ceremonii în care, una dupa alta, sute de fetițe sunt mutilate genital cu cuțite pentru a ajuta la "păstrarea puritatii", unde este o practica curentă să tai bucăți din penisul unui băiețel și, mai mult, ca un bătrân zăbălos să oprească sângerarea cu gura, unde cretini care au dreptul de a purta arme împușcă medici pentru că ei sunt "pro-life", unde copiilor li se refuză tratamente medicale care le-ar putea salva viața pentru că părinții aderă la un cult cretin, unde violul e vina victimei și crima este justificată prin comandă divină. Și nu, nu puteți justifica enormitatile astea prin obosita sintagmă "diversitate culturală", nici prin noțiunea cretină de "relativism moral". Nu se aplică. În mod obiectiv este vorba de atrocități, de suferința și de acțiuni care afectează negativ o altă persoană.

"Deci oamenii ăștia nu merită să trăiască!"
Nu, dragii mei. Nu. Oamenii ăia nu merită să moară. Ei sunt cei care îi ucid pe alții pentru că nu aderă la reigiile lor pașnice și pline de iubire, nu noi. Știți ce merită? Merită să îi apuce disperarea văzând cum educația și prosperitatea le iau de sub nas posibilii acoliti, aceștia devenind prea inteligenți pentru a le mai cădea sub ghiare. Merită să trăiască în țări seculare, unde populatia educată practică liber și doar dacă vor forme de spiritualitate care nu includ rănirea și măcelărirea altor oameni. Și merita să trăiască după gratii, și să vadă asta doar la televizor.

Majoritatea musulmanilor nu sunt descreierați. Sunt doar un popor needucat, care crede că mutilarea genitala e o parte valoroasă din cultura lor, dar care pot sa învețe că nu este așa. Sunt un popor care poate să învețe anume valor vestice compatibile culturii lor și sa trăiasca în pace cu cei din jur, așa cun trăiesc musulmanii din Dobrogea.

Majoritatea creștinilor nu sunt niște limitați anti-libertăți personale și anti-știintă. Chiar și dintre cei intens practicanți ("multumim lui dumnezeu" că nu mai sunt prea mulți), marea majoritate sunt doar, repet, needucați care cred că fac bine negând realitatea și încercând să își impună moralitatea schilodită asupra altora.

Acești moderați nu fac, cu mâna lor, nici un rău. Sunt oameni normali, buni, dar care au niște chichițe urâte, induse de societatea în care trăiesc. Problema cu ei este că, prin tăcerea lor, prin liniște lor sfioasă atunci când vorbește un "leader spiritual", ei acordă unei a doua categorii un sprijin tacit și asumat mai degarbă decât oferit.

Trăind între acești moderați sunt niște oameni profund bolnavi, profund infectați de idei nocive care, poate, au accentuat o boală psihică ce nu avea, inițial, nicio legătură. Aceștia sunt, fără metafore și făra ocolișuri, oameni bolnavi, care trebuiesc adunați si tratați. Religia, în starea ei patologică, este un element periculos, care trebuie ținut sub control. Și asta trebuie să facem și noi, pe cât putem, nu doar guvernul.

Cum? Ce naiba putem face noi?

Nu multe, singuri. În Kenia și Pakistn guvernul trebuie sa se lase de negocieri de pace și sa spulbere, la propriu, daca e nevoie, cuiburile talibane. Nu știm dacă asta se va întâmpla, în special în Pakistan. Noi, însă, în loc să urlăm că musulmanii, toți, indiferent de vină sau implicare, sunt niște monștri și ca toți creștinii sunt niște babuini needucați, ar trebui să ne reorientăm eforturile nu spre revoltă facilă, ci spre o forma nouă și interesantă de revoltă: un război al informației.

Nu este ceva nou să văd creștini moderați ridicând vocea, la nevoie, împotriva abuzurilor unor extremiști. Un număr șocant de mic de americani evanghelici sunt de-acord, de exemplu, cu ilegalizarea avortului si a contraceptivelor, propusă în repetate rânduri de către extremiștii locali. Dimpotrivă, o americă majoritar creștină votează mereu și mereu pentru libertate, toleranță și echitate. Mi s-a părut șocant zilele astea să văd cu ce opozitie creștină s-au confruntat extremiștii creștini, atunci când au încercat să își impună preceptele absurde asupra populației. În mod echivalent, un numar imens de mic de musulmani susține acțiunile extremiste ale talibanilor și ale altor grupări criminale. Ați uitat de lanțul uman pe care l-au făcut musulmanii în jurul creștinilor adunați la slujbă? De ce s-a întâmplat asta? Pentru că, deși din "triburi" diferite, cele două grupuri de oameni s-au văzut ca ceea ce sunt: alți oameni, vecini, prieteni. Și exact asta trebuie să ne învățăm unul pe celălalt. Nu fizică atomică, ci faptul că cel de lângă noi, deși are alte opinii, alte conceptii, altă filozofie, e întâi de toate om, rudă a noastră, Și că trebuie să ne protejăm reciproc de cei care sunt, cu adevărat, din alt "trib": "tribul" celor care nu au respect pentru oameni, ci pentru conceptii, tribul celor dispuși sa îi ucidă pe cei care sunt de o altă opinie, tribul celor dezumanizați.

Până una alta, aveți grijă de voi, și de aproapele vostru. Și fie ca din ce în ce mai mulți oameni sa vă devina "aproape".

 Creștini egipteni, construind un "zid uman" pentru a-și proteja vecinii musulmani de un eventual atac, în timpul revoltelor din Egipt.

Reversul medaliei: musulmani egipteni, "zid uman" pentru protecția vecinilor creștini în timpul slujbei. 

Să vorrrbim precum pirrraţii !

„In the beginning was the Word,
and the Word was "Arrrgh !"
( „La început a fost Cuvântul
iar Cuvântul a fost „Arrrgh !"” )
—PIRATICUS 13:7

      Se pare că cineva a spus la un moment dat „Am vrut să mă fac ateu, dar am lăsat-o baltă - nu au nici o sărbătoare !”. Acest cineva era Henny Youngman, printre altele comediant. Nu ştiu dacă replica era intenţionată să fie serioasă, dar oricum, de când Henny a făcut afirmaţia, situaţia s-a schimbat.
      Există un calendar ştiinţific în care se expune câte o descoperire ştiinţifică, sau naşterea vreunui savant renumit, pentru fiecare zi din an. Întrucât de multe ori ateismul şi cultura ştiinţifică mai ridicată sunt de obicei reunite în aceleaşi persoane, date demne de memorat din istoria ştiinţei, ca de pildă 12 februarie sau 25 decembrie, pot oferi un motiv pentru o reuniune ateistă.
      20 mai, ziua „Să-l desenăm pe Mohamed”, o zi în care umorul şi libera exprimare au împins cu un pas înapoi intoleranţa mulsumană, sau 30 septembrie, „Ziua Blasfemiei”, care marchează confruntarea dintre intoleranţa religioasă şi dreptul la libera exprimare, sunt alte zile cu o importanţă deosebită pentru mişcarea ateistă.
      Iar 19 septembrie este „Ziua «Vorbiţi Precum Un Pirat»”, o zi dedicată Piraţilor, oameni consideraţi sfinţi în religia pastafariană, şi sărbătorită prin imitarea vorbirii unui pirat ( ce-i drept, unul teribil de romanţat ), prin prelungirea literei R în toate cuvintele care o conţin, şi adăugarea interjecţiei „Argh !” la câteva fraze.
      Ce ciudat ! de ce-ar susţine ateii o asemenea religie ? Să vedem întâi istoria pastafarianismului.
      În anul 2005, în Kansas, s-a pus în discuţie varianta introducerii creaţionismului ( mai exact, a Intelligent Designului ) drept „teorie ştiinţifică” care să fie predată în şcoli. Printre cei ce s-au opus acestei iniţiative, a fost şi un oarecare Bobby Henderson, care a conceput o scrisoare deschisă adresată comitetului care trebuia să decidă în privinţa programei şcolare. Aici, Henderson a descris o religie inventată atunci de el, credinţa în „Flying Spaghetti Monster”, sau FSM ( „Monstrul Zburător de Spaghete” ), şi revendica timp egal de predare în şcoli a mitului lui, alături de creaţionismul creştin: „e la fel de valid precum designul inteligent !”, explica Bobby Henderson.
      Conform acestei religii-parodie, FSM, care a creat Universul în urma unei beţii grozave, este o entitate invizibilă şi nedetectabilă, şi arată precum „o porţie de spaghete cu chiftele” ( de unde şi numele ):

      Scrisoarea conţinea şi alte „argumente” care susţin legitimitatea credinţei, argumente copiate după cele creaţioniste, şi bazându-se pe aceleaşi erori: argumentaţie circulară, ipse dixit, selecţie observaţională, şi altele.
      Una dintre afirmaţiile lui Henderson a fost legată de piraţi: conform pastafarianismului, piraţii au fost oameni sfinţi, care colindau lumea împărţind bomboane copiilor, dar au fost persecutaţi şi ucişi, iar imaginea lor a fost modificată de „inamici” ( Henderson atingând astfel şi nonfalsifiabilitatea unei ipoteze ). Drept „consecinţă”, temperatura globală a crescut. Şi există şi un grafic al numărului de piraţi corelat cu temperatura: cu cât numărul lor scade, cu atât temperatura creşte. Bazându-se pe această idee, pastafarienii au transformat piraţii într-un simbol pozitiv, şi de aceea ziua „sfântă” a pastafarienilor este dedicată piraţilor.
      Scopul scrisorii a fost evident: faptul că o idee este într-o oarecare măsură coerentă, şi oferă scuze şi raţionalizări pentru părţile mai slabe, nu o face în nici un caz ştiinţifică. Exact aceleaşi criterii care fac din pastafarianism o idee absurdă fac şi din creaţionism o poveste la fel de absurdă. Totodată, creaţioniştii se străduiesc a crea impresia unei false dihotomii între teoria ştiinţifică a evoluţiei şi povestea unei anumite religii. Dar nu există un motiv pentru a favoriza creaţionismul creştin în defavoarea miturilor altor religii. Dacă în şcoli începe a se preda o legendă drept ştiinţă, atunci se deschide calea şi pentru alte legende şi basme.
      În cele din urmă, opoziţia părinţilor şi a oamenilor de ştiinţă, ca şi legislaţia existentă, au scos creaţionismul din şcolile Kansasului, dar ideea Monstrului de Spaghete Zburător a prins la publicul larg, şi în prezent sunt sute de mii, poate chiar peste un milion de persoane care se declară adepţi ai pastafarianismului. De asemenea, Bobby Henderson a extins mitul, scriind o întreagă Evanghelie a Monstrului de Spaghete Zburător [link spre pdf], în care elaborează şi extinde cu mult mai multe detalii descrierea iniţială.
      Pastafarienii nu iau în serios cu adevărat religia FSM; majoritatea pastafarienilor sunt atei; există mai multe motive pentru care această „religie” are acest succes, şi este atât de frecvent folosită. Una dintre cauze este amuzamentul pe care-l produce. Un alt motiv, poate mai puţin nobil, dar lesne de înţeles, este cel produs de plăcerea unui ateu sătul de discuţii în care religioşii ignoră logica, care are ocazia de a trece în tabăra ilogicii, şi să îşi susţină credinţa în FSM cu exact aceleaşi argumente ca cele atât de des folosite de credincioşi. Dar în spatele amuzamentului este ceva mai profund.
      Atunci când credinţele lor sunt combătute logic, credincioşii intră automat în defensivă. Memeplexul religiei permează toate aspectele vieţii credinciosului contaminat, de la convingerile privind consecinţele acţiunilor sale sau viaţa de după moarte, la decizii aparent minore privind vestimentaţia sau mâncarea de mâine. Astfel, acceptarea de către religios a unui argument antiteist implică faptul că religiosul a investit enorm de mult timp şi resurse într-un scop inutil. Dacă religiosul nu e înzestrat cu onestitate, cu dorinţa de a afla adevărul chiar dacă acesta e neplăcut, şi cu suficientă putere pentru a rezista gândirii deziderative, atunci alternativa respingerii argumentului fără a-l analiza este întotdeauna mai ieftină din punct de vedere emoţional.
      Confruntaţi cu propriile argumente, dar de data asta aduse pentru a sprijini o altă religie, credincioşii cei mai convinşi nu au nici un fel de probleme în a remarca imediat că argumentele respective sunt găunoase. Când e prezentat cu o religie ( aparent ) diferită, mecanismele mentale defensive nu intră în acţiune; credinciosul va remarca cu uşurinţă erorile altei religii, şi, dacă încearcă să explice pastafarianului de ce argumentele în favoarea Monstrului sunt eronate, există o şansă destul de mare să realizeze că exact aceleaşi argumente sunt folosite şi de el, de credincios, atunci când îşi prezintă propria credinţă. Poate dura mult timp ca această disonanţă cognitivă să îşi facă simţite roadele; sistemul „imunitar” al memei poate opri introspecţia pe această temă; religiosul îşi poate inhiba chiar gânditul la FSM, ca „gânduri plantate de Satana, pentru a-i testa credinţa”, sau „a-l pierde”. Şi totuşi religiile parodie, precum pastafarianismul sau „biserica Inorogului Roz Invizibil”, au şansa de a lovi într-un punct sensibil, un punct pe care logica rece şi goală nu reuşeşte să îl ajungă, tocmai pentru că acel punct nu este ancorat în raţional, ci în emoţional.

      Aşadar, pentru că astăzi este Ziua «Vorbiţi Precum Un Pirat», să ne bucurrrăm şi să ciocnim un paharrr de grrrrog pentrrru Monstrrrul de Spaghete Zburrrător ! Lăudate să-i fie apendicele Lui !

      Ramen !

Călugăriţele şi moralitatea

      Am în faţa ochilor un terariu în care domiciliază trei călugăriţe, două femele şi un mascul.
      Întrucât nu a început încă perioada împerecherii, masculul este, cel puţin deocamdată, ferit de pericolul de-a fi decapitat şi consumat de vreuna dintre femele. Şi, întrucât am grijă să aprovizionez terariul cu suficient de multe lăcuste şi fluturi pentru a menţine locuitorii destul de sătui, proverbialele tendinţele canibalistice care au făcut din specia călugăriţelor un simbol macabru nu se manifestă.
      Dimensiunea redusă a terariului defavorizează foarte mult prăzile - oriunde s-ar deplasa, una dintre călugăriţe se află prin apropiere, şi este cu ochii pe ţintă. Mai ales mişcările prăzii atrag atenţia micilor prădători.
      Şi de aici apare o dilemă: dacă o lăcustă se mişcă într-un colţ al terariului, călugăriţele încep imediat a se îndrepta spre ea, până când ajung suficient de aproape pentru a o agăţa cu ghearele membrelor anterioare. Dar dacă o călugăriţă se mişcă prin terariu, celelalte două îi pot arunca eventual o privire fugară, dar apoi o ignoră. Fireşte, dacă ar fi lăsate flămânde, s-ar ucide şi mânca reciproc. Însă, dacă nu sunt înfometate, nu atacă decât prăzi din alte specii. Chiar şi în cadrul unei specii renumite pentru canibalism, în care canibalismul sexual este aproape obligatoriu, indivizii preferă să vâneze alte prăzi, nu semeni de-ai lor.
      Aş fi curios să aflu de la cei ce susţin că moralitatea umană este „dată de dumnezeu”, cum ar putea explica această toleranţă a micilor „criminale”. Şi au de ales dintre trei variante posibile:

      Fie au avut şi călugăriţele un Moise al lor care să fi primit nişte tăbliţe fermecate, cu instrucţiunea „să nu-l ucizi pe seamănul tău, nici să nu-l mănânci… decât dacă ţi-e foame sau dacă faci sex cu el !”. Oare să fi experimentat dumnezeu o proto-moralitate la călugăriţe, înainte de-a o mai cizela puţin şi-a o da omului ?

      Fie aceste gâze au un instinct de atenuare a agresivităţii faţă de indivizii din aceeaşi specie care poate inhiba instinctul de vânătoare în mod natural, dar acest instinct de inhibare îi lipseşte omului, şi a fost necesar să i se „predea” lecţia asta sub formă de tablete. Doar că implicaţia acestei variante ar fi că omul este inferior până şi călugăriţei, din punct de vedere al moralităţii ! Într-adevăr, dacă creştinii insistă că e necesar ca un zeu să spună oamenilor că „e greşit a ucide !”, pentru că altfel oamenii „şi-ar da în cap unii altora”, concluzia ce reiese este că singur, fără ajutorul acestui zeu, omul nu ar fi ajuns cu moralitatea nici măcar la nivelul unor insecte canibale. Ciudat mod de-a revendica superioritatea morală !

      Fie trebuie să admită că într-adevăr majoritatea fiinţelor reuşesc să-şi recunoască semenii, şi atunci când au de ales, evită să atace indivizii din aceeaşi specie. Doar că ceea ce este doar un instinct de atenuare la insecte trebuie să devină, la fiinţele cu un sistem nervos mult mai complex, un întreg sistem moral. De exemplu, la primate găsim manifestări mult mai puternice ale unor principii morale avansate, considerate până nu demult ca fiind exclusiv umane: altruismul unui cimpanzeu sătul, care colaborează cu un altul, flămând, pentru a-l hrăni; empatia cimpanzeilor faţă de un confrate de-al lor, sau spiritul echităţii, manifestat de mai multe specii de primate care refuză o răsplată inferioară, dacă văd că o altă maimuţă a primit, ca răsplată pentru aceeaşi sarcină, o bucăţică de hrană mai gustoasă… dar nu doar atât: în unele cazuri, cea care a primit bucata mai bună o va refuza şi ea, din solidaritate cu cea care a fost nedreptăţită; maimuţele Rhesus preferă să flămânzească decât să atingă cutia cu hrană şi astfel să electrocuteze o altă maimuţă.

      Aşadar, dragi creştini, dacă o simplă insectă a reuşit să „conştientizeze” că e de preferat să nu îşi atace semenii, de ce vi se pare atât de incredibil că omul, cu un intelect mult mai complex, să fi dezvoltat în mod natural aceleaşi instincte ? De ce mai este necesar un zeu care să interzică uciderea aproapelui şi să recomande altruism şi empatie, când exact aceleaşi caracteristici se regăsesc, mereu şi mereu, în întregul regn animal ?

Peşti, maimuţe şi taxonomie

      Am purtat deseori discuţii cu creaţionişti care par teribil de deranjaţi de idee că „omul s-ar trage din maimuţă”. De altfel, înrudirea cu maimuţele pare a fi principalul motiv de opoziţie la teoria evoluţiei.
      „Dacă omul n-ar fi cunoscut cimpanzeul, ar fi acceptat mai uşor propria origine”, a scris Lorenz.
      Vai ! Dintre toate speciile posibile, tocmai maimuţa, acest „măscărici” al junglei ne este ruda cea mai apropiată ! Sau… sau poate tocmai pentru că arată atât de similar omului, şi totuşi e suficient de diferită încât să fie recunoscută ca „bestie”, pentru că, în momentul în care o vede, oricine realizează că fiinţa respectivă este o legătură care îi demonstrează înrudirea cu celelalte animale, poate de asta maimuţa a fost percepută dintotdeauna ca un soi de imitator, de „bufon” ?
      Probabil că dacă singura primată existentă azi ar fi fost Homo sapiens, dacă celelalte primate ar fi dispărut în decursul timpului, iar cea mai apropiată rudă în existenţă a speciei noastre ar fi fost lemurienii, sau Colugo, care sunt mult mai „animalice” şi nu au prea multe trăsături umane, teoria evoluţiei nu ar fi întâmpinat atâta opoziţie.
      Dar, chiar şi fără a ne apropia de creaţionişti, printre persoanele care cunosc măcar în mare teoria evoluţiei, şi îi acceptă concluziile, o confuzie legată de originea omului:
   „Omul nu se trage din maimuţă, ci are un strămoş comun cu acestea !”,
este de obicei răspunsul standard la afirmaţia creaţionistă menţionată iniţial.
      Dar… cine este acest strămoş comun ? Indiferent că e vorba de strămoşul comun dintre om şi cimpanzeu, de Lucy, sau de alt strămoş, cum ar trebui acesta clasificat ?
      Înainte de toate, ce este o maimuţă ? Termenul este un sinonim pentru infraordinul Simiiforma, care conţine două parvordine: Platyrrhini ( maimuţele din Lumea Nouă ), în care sunt incluse primatele din America de Sud, şi Catarrhini ( maimuţele din Lumea Veche ), la rândul lui împărţit în Cercopithecidae ( maimuţele mai „primitive” din Africa şi Europa - babuini, macaci, cercopiteci ), Hylobatidae ( giboni ) şi Hominidae, care conţine maimuţele antropoide: orangutanul, gorila, cimpanzeul… şi omul:

      Ca o paranteză, pentru a complica problema, în limba engleză „Monkey” se referă la maimuţele „inferioare”, cele cu coadă - Platyrrhini şi Cercopithecidae, iar pentru Hylobatidae şi Hominidae se foloseşte cuvântul „Ape”. Astfel, cine încearcă a echivala „maimuţa” cu „Monkey” va avea surpriza să descopere că există şi maimuţe care sunt „Apes”.
      În taxonomie, toţi descendenţii unei categorii vor fi incluşi în acea categorie. De aceea, ar fi important de stabilit care este strămoşul comun dintre Catarrhini şi Platyrrhini. Dacă acesta a fost o maimuţă Monkey, atunci toţi descendenţii lui vor fi maimuţe. Şi e simplu de demonstrat că [X] a fost o maimuţă: dat fiind că atât Platyrrhini cât şi ( cel puţin o parte a ) Catarrhini conţin „Monkeys”, e necesar ca strămoşul comun să fi avut aceste caracteristici definitorii pentru „Monkeys”. Aşadar, strămoşul Catarrhinilor fiind „Monkey”, rezultă că toţi descendenţii lui sunt „Monkeys”, şi deci „Apes” sunt doar o subcategorie a „Monkeys”.

      Încă o dată, în clasificarea taxonomică, toţi descendenţii unei categorii vor fi incluşi în acea categorie. De pildă, toţi descendenţii strămoşului comun al Monotremelor ( ornitorinc şi echidnă ) şi al subclasei Theria ( grupa care conţine marsupialele şi placentarele ) vor fi mamifere. Nu contează cât de mult timp va trece, nu contează prin ce schimbări va trece, orice descendent al mamiferelor va fi clasificat tot ca mamifer. Şi, la fel, toţi descendenţii unei maimuţe vor fi, la rândul lor, maimuţe.
      Dar şi în română, de obicei maimuţele sunt definite făcându-se referire la „toate primatele Simiiforme… cu excepţia omului”. Şi aici apare problema, între semantica din DEX şi taxonomie. Poate că dicţionarele şi oamenii de rând se referă la toate Simiiformele mai puţin o specie, sau un gen… dar în biologie, lucrurile funcţionează altfel.
      Singurele clasificări valide, reprezentând istoria evoluţionară, sunt cele care se referă la grupurile monofiletice: „X şi toţi descendenţii săi”. Etichetele parafiletice care se referă la „X şi unii dintre descendenţi, cu excepţia unui grup” sunt clasificări care exclud în mod arbitrar o parte a descendenţilor, şi, deşi asemenea grupări parafiletice pot fi uneori utile, în majoritatea cazurilor sunt evitate de biologi, şi nu sunt folosite decât în anumite scopuri specifice, de pildă pentru uşurarea unor analize ( de exemplu, grupa paricopitatelor este parafiletică, întrucât exclude Cetaceele, care sunt şi ele unul dintre descendenţii aceluiaşi strămoş comun ) şi în nici un caz în stabilirea încadrării unei specii.
      Revenind la problema încadrării omului, este greşit să spui că „omul şi maimuţele de astăzi au un strămoş comun”. Pentru că… nu au. Cel puţin, nu au un strămoş comun, ci mai mulţi. Omul şi Platyrrhinele au un strămoş comun, acel [X]. Totodată, omul şi Cercopithecidaele au un strămoş comun - dar de data asta, e vorba de [Y]. De asemenea, omul şi Hylobatidaele au un strămoş comun - [Z]. Şi omul şi cimpanzeul au un alt strămoş comun, (A).
      Asta pentru că linia de descendenţă a omului nu s-a separat de linia maimuţelor precum linia Tarsienilor, înainte ca ramura maimuţelor să dezvolte caracteristicile definitorii pentru maimuţe, ci a derivat mult după separarea diverselor specii de maimuţe. Dar asta înseamnă că acel strămoş comun om-cimpanzeu, (A), a fost tot o maimuţă. Aşadar… da, omul chiar se trage din maimuţă. Şi totodată este, la rândul lui, o maimuţă.
      Nu am văzut niciodată discuţii privind încadrarea omului în rândul vertebratelor: dat fiind că posedă coloană vertebrală, craniu şi mandibulă, încadrarea lui Homo sapiens printre vertebrate nu poate fi negată. La fel, omul este şi un mamifer, pentru că naşte pui vii şi îi hrăneşte cu lapte… sau cel puţin, posedă caracteristica biologică necesară: glanda mamară..
      S-ar putea spune că „omul şi vertebratele de astăzi au un strămoş comun”, şi ar fi la fel de corect, sau mai bine zis la fel de greşit. Un strămoş comun ? e acelaşi strămoş comun şi între om şi sturioni, ca şi între om şi păsări sau între om şi cimpanzeu ? Nu, evident. Vertebratele s-au diversificat enorm, şi există milioane de strămoşi comuni între diferitele linii de descendenţă. Dar existenţa unui strămoş comun între om şi alte vertebrate nu exclude omul dintre vertebrate. Dimpotrivă, faptul că strămoşul comun era la rândul lui o vertebrată include omul printre vertebrate. La fel, omul şi mamiferele de astăzi nu au un strămoş comun, ci mult mai mulţi, şi pentru că aceşti strămoşi au fost la rândul lor mamifere înseamnă că omul este şi va rămâne şi el un mamifer.
      Exact din acelaşi motiv, omul şi maimuţele de astăzi au strămoşi comuni, la rândul lor maimuţe, şi deci biologic omul este o maimuţă.

      Şi, dacă tot am menţionat peştii, să aruncăm o privire şi asupra a ce este un peşte. În mod normal, oricine poate recunoaşte un peşte: este un animal acvatic, cu branhii, de obicei cu pielea acoperită cu solzi, cu membre transformate în aripioare înotătoare. Simplu, nu ?
      Nu.
      Şi asta datorită aceleiaşi probleme cu grupurile parafiletice. Toţi peştii descind din acelaşi strămoş comun. Problema este că definiţia de mai sus exclude o anumită grupă, desprinsă din peşti, or, pentru a vorbi despre grupul monofiletic al peştilor, e necesar să includem toţi descendenţii.
Peştii sunt împărţiţi în trei mari grupe:

      Până aici e simplu. Doar că din Sarcopterygii ( grupă care include Coelacanţii şi peştii dipnoi sau peştii cu plămâni ) a derivat o altă linie, una care include toate tetrapodele: amfibienii, reptilele, dinozaurii şi mamiferele. Din punct de vedere genetic, coelacantul este mai apropiat de reptile şi de mamifere decât de caras şi de ştiucă. Iar dacă introducem şi peştii cartilaginoşi în discuţie, diferenţele genetice dintre rechini şi peştii osoşi sunt şi mai mari. Folosirea acelaşi termen, „peşte”, atât pentru peştii cartilaginoşi cât şi pentru cei osoşi anulează aceste diferenţe, implicând o falsă apropiere între grupele cele mai diferite dintre toate vertebratele !
      Aşadar, grupa peştilor este una parafiletică, şi deci inutilă taxonomic, pentru că definiţia peştelui exclude tetrapodele. Tocmai de aceea, biologii nu mai fac referire la vechea clasă „Pisces”. Termenul de „peşte” nu mai are sens în clasificările biologice.
      Pentru cineva care vorbeşte din perspectivă non-biologică, termenul este perfect acceptabil. Dar atunci când discuţia se referă la biologie, folosirea termenului „peşte” nu este acceptată, decât dacă fie se specifică că se referă la "grupa parafiletică care exclude tetrapodele”, fie e considerat sinonim cu „vertebrat”.
      Înţelegerea mai bună a teoriei evoluţiei, şi înlocuirea clasificării lineene, bazată pe un model creaţionist şi împărţind în grupe statice, separate şi neînrudite, cu taxonomia modernă, bazată nu pe caracteristici subiective, ci pe diversificarea diferitelor forme de viaţă aşa cum s-a produs ea în realitate, ne permite să ne găsim astăzi locul în marele arbore al vieţii: omul, ca toate tetrapodele, este un descendent al peştilor. În măsura în care termenul de „peşte” mai poate avea vreun sens, omul este un peşte; de asemenea, omul este descendentul unei maimuţe, şi deci a fost, este şi va rămâne o maimuţă.