Max Bănuş - Cei care m-au ucis.

Jurnalist în perioada 1948-1958, MAX BĂNUŞ  a fost arestat în 1958 şi condamnat la opt ani de închisoare. Eliberat după patru ani, de către o organizaţie americană de binefacere, a lucrat ca jurnalist în Statele Unite ale Americii. Din 1966 publică revista de comunicaţie ON AIR, care promovează dezvoltarea relaţiilor cu ţările din Europa de est; a fost premiată cu medalia de aur la Festivalul publicaţiilor de radio-comunicare. Revenit în România în 1990, Bănuş a înfiinţat în aprilie 1990 „Tinerama”, care a devenit unul dintre ziarele de impact ale vremii.
A încetat din viaţă la data de 6 februarie 2008, la Spitalul Sfântul Pantelimon din Bucureşti, în urma unui stop cardiac.
După Revoluţie, Max Bănuş a publicat cartea "Cei care m-au ucis" un volum de amintiri şi întâmplări la care a asistat pe perioada detenţiei.

Am "prins" cartea aseară şi nu am putut-o lăsa din mână. Întâmplările par de un absurd demn de un "comedie noire" şi încerci vină când bufneşti în râs. Fraza care ţi se învârte prin minte pe parcursul întregii cărţi e: "Nu se poate aşa ceva!". De la motivele ridicole ale arestării la felul în care decurg procesele, de la comportamentul gardienilor şi medicilor la ritualul transportului deţinuţilor, totul pare o farsă. Aştepţi mereu un "şi atunci m-am trezit din vis".

Iată câteva fragmente care mi-au rămas înscrise în portretul comunismului:

"Înainte  de a porni, unul îmi dă o pereche de ochelari negri. Îi iau. Îmi scot ochelarii mei. Îmi pun aceşti ochelari negri. Auzisem de ei. Între colegi ne blestemam în glumă:

"Vedea-te-aş cu ochelari negri pe ochi!"

Sînt un fel de ochelari de motociclist. În loc de sticlă au tablă. Astfel eşti redus la incapacitatea unui orb. Maşina porneşte. Lin. E o limuzină grozavă." 

"Dar ce caut eu aici?

Pentru ce m-au arestat? De ce?

Încerc să fac o recapitulare. Ce s-ar fi putul întîmpla? 

[...]

Dar nu cumva cerşetorii din Yalta? Cum ne-am dat jos de pe vas, am vrut să vizităm o biserică armenească, situată foarte aproape de port. Eram un grup de patru, printre care şi un activist din Comitetul Central. Eu, bineînţeles, cu aparatul de fotografiat după mine. La primul colţ sîntem înconjuraţi de o groază de copii cu mîna întinsă strigînd:

"Kopeika... Kopeika!"

Ne este drumul barat. Mă uit întrebător la unul din grup.

"Copii ăştia cerşesc?"

Activistul de partid se uită cu o privire tăioasă la mine.

"Ce vorbeşti ? Sunt colecţionari de monede străine!"

Da? Nu am mai aşteptat vreo confirmare, am fugit la trei-patru metri de grup şi am început să le fac fotografii. Ceilalţi împărţeau monede româneşti copiilor.Trei-patru le-au luat, le-au examinat cu atenţie, apoi le-au aruncat furioşi. Mîinile s-au întins din nou agresive.

"Kopeika...Kopeika!"

[...]

Dar am avut grijă, cînd am ajuns in Bucureşti, să distrug filmele respective."

" În aseastă a douazeci şi şaptea zi am  făcut cunoştinţă cu anchetatorul meu. [...]

Am fost dus cu acelaşi ritual. Ochelari negri. Suie şapte trepte. Coboară cinci. Ia-o la dreapta. Mergi la sînga. Intră în cameră. Scoate-ţi ochelarii. Aşează-te. [...]

"Deci te cheamă Max Bănuş. Eşti ziarist....adică ai fost, acum nu mai eşti nimic!"

[...]

"Erai conducătorul revistei Stadion?"

Îi răspund afirmativ din cap. Un gînd lăturalnic începe să îmi pătrundă spre frunte.

"La ultimul număr a apărut un sportiv, săritorul cu prăjina Ladislau Szabo, chiar pe coperta revistei."

Din nou răspund afirmativ. 

"Ei bine, cred ca ştii acum. Sportivul avea pe piept tricolorul naţional. Dar tricolorul a apărut numai în două culori. De ce nu ai folosit şi a treia culoare?"

(Presa la care se tiparea revista Stadion avea posibilitatea de a tipari doar în două culori, roşu şi albastru, şi textul negru. Restul culorilor erau sugerate prin haşuri. Atunci când a reuşit să explice  procesul tehnic şi să se disculpe, câţiva prieteni ai lui Max Bănuş au fost ameninţaţi şi obligaţi să semneze declaraţii cum că a insultat conducerea statului, că se face vinovat de denigrarea valorilor naţionale şi proslăvirea occidentului. La proces a fost condamnat la cinci ani închisoare. La apel i s-a ridicat pedeapsa la opt.)

De la descrierea închisorilor şi a lagarelor de muncă pâna la poveştile de viaţă ale colegilor de suferinţă, cartea "Cei care m-au ucis" e o colecţie de imagini absurde pentru imaginaţia noastră. Uşor de citit, pasionată, cartea descrie climatul de teroare al unei epoci care nu trebuie reînviată, ale carei fapte şi situaţii nu trebuie să se mai repete.